Într-o lume a mizeriei sociale, morale şi biologice, virtuţile sunt tot mai rare; într-o lume ca a noastră, în care e prezentă încă trena lungă a psihosindromului posttotalitar, perspectivele socio-psihiatrice ale viitorului omenirii sunt lipsite de optimism în prezenţa multiplicării „factorilor de risc“ şi a crizelor de tot felul (demografică, ecologică, de materii prime etc.), în procesul adaptării omului modern la noile agresiuni eco-psiho-sociale. Un interesant excurs istoric asupra sănătăţii psihice a liderilor politici semnează dl dr. Ioan Ieţcu. (...)
Într-o lume a mizeriei sociale, morale şi biologice, virtuţile sunt tot mai rare; într-o lume ca a noastră, în care e prezentă încă trena lungă a psihosindromului posttotalitar (cum s-a afirmat şi la Conferinţa Internaţională „Psihiatria şi ecologia relaţiilor interumane“ – Bucureşti, 1994), perspectivele socio-psihiatrice ale viitorului omenirii sunt lipsite de optimism în prezenţa multiplicării „factorilor de risc“ şi a crizelor de tot felul (demografică, ecologică, de materii prime), în procesul adaptării omului modern la noile agresiuni eco-psiho-sociale.
Problema echilibrului psihic, îndeosebi la conducătorii politici, devine îngrijorătoare. „Sanus populi – suprema lex“; mă refer, desigur, la starea de sănătate fizică, psihică, morală şi socială a poporului nostru şi a conducătorilor săi deopotrivă. Eradicarea unei boli este o tentativă hazardată în absenţa cunoaşterii etiopatogeniei; la fel trebuie să fie şi în interpretarea fenomenului socio-politic, dominat încă de „o democraţie în pantaloni scurţi“ şi de orgolii personale sau de grup în dauna interesului naţional. Fără libertatea de a critica nu există nici elogii, spunea Beaumarchais (1732–1799), dramaturg francez.
Istoria recentă a arătat cum un politician de talia lui Gorbaciov, bine intenţionat, a pus socialismul pe masa chirurgicală vrând să-l umanizeze. Dorind să corecteze erorile lui Lenin şi Stalin, autorii dezastrului, a ajuns tot la dezastru. Oameni lucizi caută în continuare modalitatea de ieşire din criza multiplă, tot mai globalizată. Psihiatri celebri, între care germanul Erich Fromm (1900–1980), elveţianul Eugen Bleuer (1857–1937), consideră societatea schizoidă, cel de-al doilea precizând că schizofrenia nu e decât o „demenţă afectivă“, intelectul rămânând apt pentru performanţe; bolnavii pierd contactul cu realitatea din cauza suprimării afectivităţii, a compasiunii, fără de care, în Evul Mediu, medicii nu erau admişi în clasa medicilor (în Extremul Orient). Englezul Gilbert Keith Chesterton (1874–1936) afirma că „nebunia nu constă în pierderea raţiunii, ci în a pierde totul în afară de raţiune” (C.T. Dragomir, Magazin istoric XI, 2010, p. 33). Istoria arată că şefii politici ai naţiunilor pierd deseori sentimentele umane normale nu numai faţă de adversari, ci şi faţă de propriul popor. Cunoaşterea relaţiei politică–psihologie–morală în decursul istoriei poate duce la înţelegerea prezentului şi poate la influenţarea lui. „Toate mijloacele sunt bune, necesare şi morale pentru a guverna“, spune florentinul Nicolò Machiavelli (1469–1527), om politic şi scriitor, autorul comediei „Mătrăguna“. „În politică primează interesele şi forţa, spunea el, şi nu considerentele morale“, mai ales atunci când pleda pentru crearea în Peninsula italică a unui stat unitar absolutist, fiind convins că acest proiect putea fi împlinit de cardinalul Cezare Borgia (1475–1507), politician abil, lipsit şi el de scrupule şi bun militar, eroul scrierii „Principele“. (...)
Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.
