E un truism faptul că, printre medici, ca şi
în alte bresle, există o majoritate de profesionişti oneşti şi tăcuţi, câteva
vârfuri sclipitoare şi o minoritate gri, zgomotoasă şi specializată în arta
compromisurilor. Dar tocmai pentru că este un truism, am fost şi sunt mirat de
absenţa diferenţierii între aceste categorii atunci când, în România, se vorbeşte
public despre breasla medicală. Sunt conştient că din ţara noastră nuanţele au
fost trimise în exil, că barosul a devenit unealta declarativă preferată, că
subtilitatea e privită ca o insectă ciudată.
Nu-mi pot reprima mirarea atunci când
citesc, lansate în picaj din gura preşedintelui Colegiului Medicilor din
România, astfel de cuvinte zdrobitoare: „A existat procesul halatelor albe în
vremea lui Stalin, dar în Rusia. În România au existat şi în perioada comunistă
atacuri la adresa personalului medical, dar nu de o asemenea manieră cum au
început să existe începând cu 1 ianuarie 2013“. Observaţia profesorului Vasile
Astărăstoae este corectă. Dar lipsită de nuanţe. Procesele în care au fost
implicaţi medici s-au înmulţit în ultimul an, la fel şi numărul arestărilor
preventive şi al percheziţiilor în anumite clinici. A echivala acest avânt
justiţiar cu procesele halatelor albe din perioada stalinistă poate fi nu doar o impietate, ci şi acel gen de
periculoasă miopie în care umbra îndepărtată a criminalului aplecat asupra
victimei îţi apare ca o siluetă grijulie.
Ştiu că e o evidenţă, dar, în epoca realităţilor
create de televiziuni, e cazul să punem pe hârtie şi astfel de evidenţe. În
perioada comunistă, medicii erau arestaţi pentru credinţa şi ideile lor. Să
crezi şi să speri în ceea ce doreşti a fost şi este un drept al oricărui om.
Astăzi, când sunt reţinuţi, medicii ajung în arest pentru că sunt suspectaţi de
furt. Furtul nu este un drept al omului şi în orice breaslă profesională putem
găsi o minoritate constantă de infractori. Şi americanii au văzut anul trecut
câteva cazuri răsunătoare, în care medici au fost prinşi şi pedepsiţi pentru că
au furat. Dar în Statele Unite nimănui nu i-a trecut prin cap să-i numească pe
procurori „organe de represiune“. Şi niciun american nu crede, cum se mai
întâmplă în România, că majoritatea medicilor sunt hoţi doar pentru că anumiţi
doctori fură.
În România însă, contextul economic dificil
în care medicii români sunt obligaţi să profeseze, urmare a unei grave
indiferenţe politice faţă de domeniul sănătăţii, a relativizat definiţia –
altfel limpede – a hoţiei. Este hoţ acel sărac care fură o pâine pentru că îi
este foame? Pe complexitatea acestei întrebări s-a construit una dintre cele
mai mari cărţi ale literaturii europene. Cine sunt, aşadar, mizerabilii din medicina românească?
„Dacă nu aş fi primit vreodată un plic,
probabil copiii mei ar fi avut de suferit sau eu nu aş fi putut să supravieţuiesc
cu salariul oferit de statul român“, mi-a spus în urmă cu o lună geriatrul
Florentina Matei, într-una dintre cele mai curajoase declaraţii publice pe care
le-am auzit de la un medic care profesează în România. Calitatea curativă a
acestui tip de sinceritate poate deveni o forţă atunci când se generalizează.
Poate îmblânzi trupele de comisari Javert care împânzesc mass-media românească.
Altfel însă, rămâne doar un caz izolat şi fără influenţă. Primul pas al oricărei
vindecări este să vorbim cu voce tare despre elefantul din cameră. „Între noi
fie vorba, dacă într-o zi primeam mai multe plicuri, nici nu ştiam cine mi-a
dat şi câţi bani mi-a dat“, a continuat dr. Matei. „Şi nici nu mă interesa. Căci să condiţionezi actul medical e o crimă“.
În orice povestire, în orice destin şi în
orice societate există un punct în care individul este pus în faţa unei
alegeri. Este punctul în care grâul se alege de neghină, drepţii se separă de păcătoşi.
Cred că acesta este punctul de care profesorul Vasile Astărăstoae nu a ţinut
cont când a asemănat
procesele din perioada comunistă cu procesele medicilor din România de astăzi.
„Să condiţionezi actul medical e o crimă“ – acesta este punctul peste care nu
se poate trece.
„Medicii au avut de suportat controale făcute
nu cu bună-credinţă (…) şi, ce este mai grav, desant de la toate tipurile de
procuraturi, făcute cu televiziunile şi presa anunţate dinainte, spectacol,
neexistând prezumţia de nevinovăţie pentru niciun medic şi neurmărindu-se
ulterior ce se întâmplă“, a mai spus profesorul Astărăstoae, ignorând faptul cădoar acei medici suspectaţi de
falsuri şi delapidări au fost cercetaţi astfel.
Da, justiţia ca spectacol televizat este un
fapt regretabil, dar mai regretabilă este logica reductivă prin care o
minoritate gri, specializată în arta compromisului, este echivalată cu
majoritatea tăcută şi onestă a breslei medicale. Profesorul Astărăstoae cere
prezumţia de nevinovăţie pentru medicii arestaţi de nişte procurori cărora
chiar el nu le acordă aceeaşi prezumţie de bună-credinţă. Breasla medicală, ca şi
breasla procurorilor, nu este una infailibilă, aflată deasupra oricărei greşeli.
Dar orice medic onest, la fel ca orice procuror cinstit, ştie că poate dormi
noaptea liniştit, fără teamă de „desanturi“.
La începutul lui iunie, am vorbit la târgul
de carte Bookfest cu ocazia lansării
unui volum de povestiri adevărate, „Căpşunarii“ (de Dani Rockhoff, ed.
Humanitas). Personajele principale ale cărţii sunt românii care au plecat din ţara
în care nu se mai simţeau respectaţi, pentru a lucra printre străini. În acelaşi
timp, la standul alăturat, vorbea Adrian Năstase, fostul premier, condamnat
pentru corupţie, omul care, protejând sistemul pe care l-a condus, a contribuit
poate mai mult ca orice politician la exodul „căpşunarilor“ români. Câteva zeci
bune de oameni îl ascultau admirativ pe acest politician corupt. Negrul se
transformase în alb, neghina prinsese gust de grâu dulce, păcătoşii deveniseră
icoane. Acelaşi lucru se întâmplă şi în breasla medicală, acolo unde medicii
corupţi, care întocmesc reţete false şi condiţionează actul medical, sunt băgaţi
în aceeaşi oală cu medicii care încearcă să trăiască
decent într-un stat care-şi bate joc de ei.
Motivul pentru care medicii pleacă din
România nu este „blamarea lor extraordinară, cum nu a mai existat în istoria
României“, ci întoarcerea pe dos a ţării lor natale. O ţară în care hoţii sunt
apăraţi, iar ticăloşii sunt scuzaţi, deşi ei formează acea minoritate gri şi
zgomotoasă care murdăreşte întreaga breaslă. Ei, doar ei, sunt mizerabilii
medicinii româneşti.
