Medicii din reţelele de asistenţă socială şi
medico-socială (centre de îngrijire şi asistenţă, centre medico-sociale, cămine
de bătrâni) nu pot face trimiteri către medicii specialişti pentru diferite
consulturi de specialitate de care au nevoie pacienţii îngrijiţi sau care sunt
solicitate de diverse instituţii, şi nici bilete de internare sau transfer în
unităţi specializate. Interdicţia vine în contradicţie cu dreptul la liberă
practică, aceşti medici fiind supuşi unei discriminări. Dincolo de aceasta,
există însă consecinţe în accesul la servicii de specialitate pentru pacienţii
îngrijiţi în aceste unităţi.
Pacienţii internaţi în unităţile
medico-sociale sunt cetăţeni ai acestei ţări şi beneficiază de toate drepturile
privind ocrotirea sănătăţii, în conformitate cu legislaţia română. Cei mai mulţi
dintre ei sunt pensionari şi contribuie la bugetul de asigurări de sănătate.
Unii, „cazuri sociale“, neavând calitatea de pensionari, au totuşi, în condiţiile
legii, dreptul la asistenţă medicală. A-i obliga să obţină bilet de trimitere doar de la medicul de familie implică
obstacole în „asigurarea accesului la serviciile medicale pentru toţi cetăţenii,
indiferent de vârstă“. Nu toţi aceşti pacienţi sunt înscrişi pe listele
medicilor de familie, iar eliberarea unui bilet de trimitere este adesea o
formalitate; în plus, sunt şi cazuri în care medicii evită sau refuză
eliberarea biletului. Mulţi pacienţi din unităţile medico-sociale sunt
nedeplasabili, alţii sunt greu sau deloc cooperanţi, iar unii sunt chiar (încă)
neidentificaţi. Ar mai fi de adăugat că pentru orice intervenţie chirurgicală,
transfer, precizare de diagnostic, evaluare pentru stabilirea gradului de
handicap etc. se cer şi examene de specialitate, care se realizează cu mari
dificultăţi sau sunt imposibil de pus în practică.
S-ar putea răspunde invocând legislaţia,
dar, dacă legislaţia împiedică accesul la serviciile de sănătate, rezultatul
putând fi uneori agravări ale stării de sănătate sau chiar decese, ceva trebuie
schimbat. Dacă legea introduce discriminări neconforme cu drepturile
fundamentale ale omului şi ale pacientului, dacă impune unor medici interdicţii
ale unor demersuri altfel permise de calitatea de medici, restricţii ale
dreptului la liberă practică, atunci legislaţia
devine dăunătoare sănătăţii. Şi apoi, reprezintă aceste consulturi
interdisciplinare un abuz, o irosire nejustificată de fonduri? Sunt medicii din
unităţile medico-sociale incompetenţi şi cu înclinaţii spre fraudă?
În practică, întâlnim – nu rareori – următoarea
situaţie: într-o instituţie de îngrijire medico-socială (fără profil de urgenţă
ori posibilităţi de a asista cazuri cu complicaţii grave şi risc vital),
medicul decide solicitarea ambulanţei pentru transferul unui pacient la care
survine o agravare apreciată de medic ca urgenţă. În multe cazuri, dispeceratul
ambulanţei pune medicului solicitant următoarea întrebare: „Aţi luat legătura
cu medicul [de la spitalul de urgenţă]?“. Este oare corectă, etică această
condiţionare? Medicul şef de gardă de la un spital de urgenţă nu este
întotdeauna disponibil prin telefon, iar medicul rezident din gardă nu-şi poate
asuma răspunderea transferului, ceea ce implică întârzieri în acordarea
asistenţei medicale şi posibile agravări ale stării de sănătate a pacientului.
Nu are sens să mai insistăm asupra unei alte întrebări care se pune, uneori, de
la celălalt capăt al firului, în asemenea situaţii: persoana este asigurată? La
fel de inutilă în cazul urgenţelor.
Domnilor de la Ministerul Sănătăţii, de la
Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, ne aude cineva?
