Circulau
două legende urbane pe când eram student la Medicină, la UMF „Carol Davila“ în
Bucureşti. Amândouă erau despre cum un profesor, numele nu i-l voi spune,
primea recompensă pentru serviciile sale deosebite în slujba unui viitor slujbaş
al lui Hipocrat. În primul mit, pupilul vine la Seneca şi-i lasă un plic pe masă.
În plic un card şi un mesaj: PIN-ul după examen. În al doilea mit, pupilul vine
la Seneca şi-i lasă un plic pe masă. În plic o cheie de maşină şi un mesaj:
apasă şi vezi ce se întâmplă. Seneca apăsă şi din parcare răspunsul sosi pe
aripile Fortunei: Biip! Biip!
Oamenii
erau bine organizaţi şi-atunci, şi-acum. Casta pură a universitarilor nu se
orânduia după alt criteriu decât devotament pentru Il Capo, discreţie, modestie
şi trudnica muncă pentru propăşirea catedrei. Te făceai mare primeai rang,
primeai rang îţi venea rândul la bani şi bunăstare. De-a lungul anilor mi-a
fost dat, mai apoi, să ascult poveşti trase la indigo din multe spaţii ale vieţii
în România: administraţie, poliţie, procuratură, vămi, deconcentrate, ministere
ş.a.m.d. E un fals să scuzi mitologia de mai sus prin tocmai caracterul ei
universal, dar e totuşi un fapt că ea e universală. La vremea respectivă, însă,
în 1998, mi-am cauterizat pe veci naivitatea. Povestea o spun aici, spre pildă
altora.
Am
intrat la unul dintre cele mai bune licee din Bucureşti şi din ţară în 1994, la
scurt timp după Revoluţie, la prima clasă cu studiu intensiv al limbii engleze.
Diriginta mea a fost regretata Cristina Daia, despre care am mai scris, răpusă
de cancer în anul când am intrat la Medicină. Dar alt suflet mentor pe care
l-am avut a fost o altă profesoară de limbă engleză şi apoi, mult timp,
directoarea liceului „I. L. Caragiale“ (devenit colegiu naţional) – Veronica
Focşăneanu. Cuvintele mele, oricât de iscusite, nu vor putea reda vreodată
frumuseţea acestui om, muzica vorbei ei în limba bătrânului Will, iubirea
pentru Albion şi cultura care venea odată cu el în ochii noştri, dar şi educaţia
socială pe care ne-a dat-o nouă tuturor. Veronica Focşăneanu lua copiii
înzestraţi şi-i încuraja să-şi exploreze talentul: poezie, muzică, retorică,
artă, dialog social, teatru. An de an, grupul Verei Focşăneanu ajuta la
organizarea conferinţelor BETA (The British English Teachers Association) în
Bucureşti, al cărei chairwoman era
doamna profesor. Am amintiri minunate din anii aceia prin preajma ei. Îi
datorez fibra mea internă, iar tot ce e bun, nobil, altruist şi îndreptat spre
comunitate, care încă rezidă în mine, de-acolo îşi află izvoarele.
Dar am fost şi
văduvit de Vera Focşăneanu. Pentru că e un lucru pe care Vera nu ni l-a spus.
Ascunsă de noi, de universul nostru plin de utopie, se afla lumea în care am
intrat în 1998. Lumea plicului. Lumea ochiului sticlit la oportunitate. Ce
merit? Unicul merit de tranzacţionat, în facultate şi mai apoi, ar fi fost
acela al oportunismului, înregimentării sub stema banului, şi-a funcţiei, a
blazonului caricatural pe care ţi-l dă bastonul de mareşal. Pentru că
profesorul meu iubit, Vera Focşăneanu, ctitor de cultură saxonă în România, s-a
înşelat amarnic. Lumea ei n-a îndurat. Noi, copiii ei, ne-am răsfirat, niciodată
demni de-a ne mai întoarce la copilăria anilor ’90. Am fugit din România şi
m-am întors la 10 ani de la începerea facultăţii înapoi în Bucureşti. În
sufletul meu, la fiecare sfârşit de text scris pentru voi, co-generii mei
profesionali, e o virgulă lăsată în numele ei. Bine ascunsă în adânc,
naivitatea mea renaşte la fiecare început de zi.
