Scandalurile din sănătate s-au ținut lanț
în ultimul an. Ca, de altfel, în fiecare an de la Revoluția din Decembrie 1989.
De 26 de ani, conducătorii sistemului de sănătate – politici sau, mai nou,
tehnocrați – lansează noi și noi proiecte de reformă. În 26 de ani nu am reușit
să găsim formula ideală pentru așezarea sănătății pe principii, legi, reguli și
proceduri... sănătoase.
Am trecut prin tot felul de etape cu iz de
reformă: am făcut spitale, apoi am desființat spitale; am căutat soluții de
bugetare, apoi am descoperit că, indiferent de soluție, sistemul de sănătate
este tot subfinanțat; am avut performanțe de vârf, dar am descoperit că nu am
rezolvat lucruri simple și de un minim bun-simț. Ministerul Sănătății a
schimbat, în medie, un ministru la fiecare douăsprezece luni. Fiecare nou
demnitar instalat în fotoliul de șef al sănătății a „atacat” problemele din
alte perspective și fiecare a lăsat în urmă o dorință de schimbare – pentru cel
care i-a urmat.
L-am apreciat pe ministrul Vlad Voiculescu
pentru dârzenia cu care s-a implicat în „diagnosticarea și tratamentul”
sistemului. Chiar dacă nu este medic (cred în continuare că un medic este mai
potrivit pentru poziția de ministru al sănătății), Vlad Voiculescu a dat dovadă
de curaj, a lucrat transparent, s-a văzut că îi pasă de pacienți și s-a
poziționat, corect, ca un avocat al acestora. Este ministru de doar câteva
luni, nu avea cum să repare sistemul defect în integralitatea sa, dar a dat
dovadă de un dinamism pentru care îl felicit. Cu toate acestea, acum, pe final
de mandat, ministrul comite o greșeală de substanță. A propus Guvernului, care
a aprobat, modificări la Legea sănătății. De fapt, o ordonanță de urgență
adoptată de Guvern la 22 noiembrie. Cu doar trei săptămâni înainte ca actualul
cabinet să își încheie mandatul, guvernul emite OUG nr. 79/2016 pentru
modificarea și completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul
sănătății. Nu voi face o analiză punct cu punct a noii ordonanțe. Expunerea de motive
care a stat la baza acesteia este foarte largă. Amintesc doar câteva: actul
normativ urmărește corectarea unor procese de funcționare și situații care
îngreunează funcționarea Ministerului Sănătății. Se pune accent pe
eficientizarea comisiilor de specialitate din acest minister, care sunt
însărcinate cu realizarea, coordonarea și monitorizarea politicilor de
sănătate; se amintește interimatul prelungit la conducerea serviciilor de
ambulanță și se stabilește ca managerii acestora să încheie contracte de
management cu Ministerul Sănătății și nu cu direcțiile de sănătate publică; se
lărgește sfera recrutării de directori de spital, reducând o serie de cerințe
și acordând posibilitatea „ocupării acestei funcții și de alte categorii de
specialiști cu experiență și abilități de management dovedite”. Ordonanța se
referă, de asemenea, la condițiile de integritate în care pot funcționa
managerii apolitici din sistemul nostru de sănătate, din afara țării, dacă se
poate, precum și la faptul că aceștia vor încheia contractul de management (pe
trei ani, cu indicatori de performanță) cu Ministerul Sănătății.
Două lucruri se desprind din analiza
acestei noi – a câta, oare? – legi care guvernează sănătatea. Primul, pe care
îl consider grav, este faptul că Ministerul Sănătății capătă puteri sporite.
Atât managerii serviciilor de ambulanță, cât și cei ai spitalelor vor depinde
direct de MS. Această măsură centralizează sistemul, în condițiile în care
direcția modernă de funcționare este cea a descentralizării. Afirm despre
această componentă a noii ordonanțe că este gravă pentru că nu este rodul unui
demers politic validat de Parlament (și de fiecare dintre noi prin vot).
Politic vorbind, este o mișcare care ține mai degrabă de stânga politică de la
începutul anilor ’90 și nu de orientarea de astăzi a lumii civilizate.
Ministerul trebuie să fie coordonator al direcțiilor de sănătate publică, să
lase acestora libertate de decizie și de mișcare, întrucât sunt mai apropiate
de interesele comunităților în care funcționează decât Ministerul Sănătății. Al
doilea lucru grav pe care îl semnalez este graba. O asemenea măsură legislativă
ce modifică o lege aprobată de Parlament avea nevoie de timp și de colaborare
cu Parlamentul. Avea nevoie de dezbateri publice și de consultări de amploare.
„Graba strică treaba”, tot așa cum delăsarea strică rostul. Poate că ministrul
a vrut să lase ceva în urmă, pentru că nu se știe dacă după 11 decembrie va mai
conduce sănătatea. Dar avea suficiente lucruri de îndreptat, mult mai aproape
de statutul de ministru tehnocrat. Putea, de exemplu, să regleze tratamentul
bolnavilor de cancer cu noile molecule, medicamente care în Occident și-au
dovedit eficiența, dar de la noi lipsesc. Putea să stabilească măsuri eficiente
de raportare a infecțiilor nosocomiale. Putea să corecteze problemele de
funcționare ale cardului de sănătate. Putea să controleze mai eficient
spitalele cu mari achiziții îndoielnice în aparatură și medicație. Cu alte
cuvinte, putea să acționeze în direcția corectă a mandatului său, de ministru
tehnocrat, un mandat limitat drastic din punct de vedere al timpului.
Am spus-o de nenumărate ori: sistemul de
sănătate al României este grav suferind. Este nevoie de regândirea acestuia, de
adaptarea sistemului la normele moderne din țările europene. Dar, pentru a
atinge acest deziderat, este nevoie de o dezbatere amplă, de o viziune asumată
corect, democratic, iar pentru aceasta avem Parlament. Nicio lege nu se face pe
genunchi, cu sufletul la gură. Cu atât mai puțin Legea sănătății.
