Întrebat de un jurnalist, în 1955, cine deține
brevetul pentru vaccinul împotrivă poliomielitei, Jonas Salk, inventatorul acestuia,
îi răspunde că „nu există brevet” și că „vaccinul este al tuturor oamenilor”. Dacă
ar fi ales să-l patenteze, revista Forbes a calculat că Salk ar fi fost mai bogat
cu șapte miliarde de dolari.
Medicamentele de bază din mai toate clasele
terapeutice au fost descoperite în perioada 1945–1980 (așa-numita „Golden Age”)
și pe atunci prețurile erau rezonabile. De exemplu, în Franța, niciun medicament
nu costa mai mult de zece euro și toate erau rambursate de stat. Odată cu listarea
la bursă a marilor companii farmaceutice în anii ʼ80, prețurile au explodat, iar
interesele industriei s-au deplasat înspre obținerea de profit maxim și rapid în
pofida scăderii drastice a inovației.
Majoritatea medicamentelor ieșite pe piață în
ultimii 30 de ani nu prezintă un avantaj terapeutic foarte mare în comparație cu
moleculele existente. Revista medicală franceză independentă Prescrire a
analizat valoarea terapeutică a tuturor medicamentelor apărute în Franța începând
cu 1981 și a observat că doar 10% beneficiază de un interes relativ, și numai 1,6%
reprezintă un progres major (1).
Chiar și în aceste condiții, industria farmaceutică
a reușit să își multiplice în acest răstimp de patru ori cifra de afaceri și să
ajungă prima industrie în termeni de profit raportat la cifra de afaceri – peste
bănci, industria petrolului sau a producției de mașini. Jürgen Drews, fost director
de cercetare la Roche, rezuma situația astfel, în 2003: „Astăzi, loialitatea companiilor
farmaceutice nu este direcționată către pacienți sau medici, ci către acționari”.
Interogați asupra creșterii exponențiale a prețurilor,
responsabilii industriei obișnuiesc să răspundă că au crescut mult costurile de
producție a medicamentului. Să luăm exemplul lui Sovaldi (sofosbuvir), medicament
inovator împotriva hepatitei C, cu o rată de însănătoșire de peste 90% pentru anumite
genotipuri virale și în care cei peste 80 de milioane de bolnavi din lumea întreagă
își pun speranțe. Sovaldi este produs de compania Gilead (SUA) și a fost pus pe
piață în 2013 la un preț de 50.000 de euro pentru o cură de trei luni. Medicamentul
este protejat de un brevet internațional care conduce la 20 de ani de monopol. Istoria
medicamentului începe în laboratoarele facultății din Cardiff, unde au avut loc
primele cercetări, din bani publici. De altfel, o bună parte din medicamentele inovatoare
au la bază cercetări din fonduri publice. Un raport al Congresului SUA din 2000
precizează că, din cele mai importante 21 de medicamente aprobate de FDA în perioada
1965–1992, 15 au fost dezvoltate cu ajutorul cunoștințelor și tehnicilor apărute
din fonduri naționale. Cercetările realizate la Cardiff au fost apoi preluate și
dezvoltate de un start-up cu 80 de angajați din New Jersey, care a fost cumpărat
de Gilead în 2011 pentru 11 miliarde de dolari. Astfel, prețul lui Sovaldi nu este
justificat de costurile de cercetare, ci de obținerea unui profit in urma investiției.
Din 2013, cifra de afaceri a lui Gilead a crescut de trei ori, iar profitul obținut
în paradisuri fiscale pe spinarea sistemelor de securitate națională s-a multiplicat
de șase ori (2). De altfel, un studiu realizat la Universitatea din Liverpool (3)
a calculat costul de producție a medicamentului la 100 de euro, adică de 500 de
ori mai puțin decât prețul de vânzare.
La sfârșitul anului trecut, Médecins du Monde,
asociație nonguvernamentală, a obținut retragerea parțială a brevetului pentru Sovaldi.
Principalul argument al asociației pentru contestarea acestuia a fost că Gilead
nu a investit niciodată pentru cercetare împotriva hepatitei C.
Alături de creșterea prețurilor, alt mijloc
rapid de creștere a profiturilor fără riscurile pe care le presupune cercetarea
este scoaterea pe piață a unor medicamente fără vreun avantaj terapeutic, prezentate
sub un nou ambalaj și deci mai scumpe. Am scris mai sus că, din pletora de medicamente
care apar pe piață, foarte puține sunt inovatoare (4). De altfel, industria investește
numai 1,3% din bugetul alocat cercetării pentru dezvoltarea de noi molecule, iar
restul sunt variații chimice fără interes, dar care pot obține un nou brevet și
deci profit (5). Un exemplu: Prilosec (omeprazol), înlocuit după expirarea brevetului
cu Nexium (esomeprazol). Marcia Angell, profesor la Harvard și fost redactor șef
la New England Journal of Medicine, scrie că „industria farmaceutică a devenit
un imens supermarket, care vinde numai medicamente-imitație”.
Cum am ajuns aici? 60% din studiile clinice
care cercetează calitatea noilor molecule sunt sponsorizate de companiile care dețin
medicamentul și este de două ori și jumătate mai probabil ca aceste studii să avantajeze
presupusul leac decât studii independente (6). Asta înseamnă că există vicii de
metodologie care permit produselor să pară mai eficiente și mai sigure decât sunt
în realitate (7).
Compararea medicamentului cu placebo și nu cu
un medicament deja existent, folosirea de ținte terapeutice false (nivelul de colesterol
în locul mortalității cardiovasculare) sau studii de non-inferioritate sunt câteva
exemple. Mai mult, reguli prietenoase permit companiilor să excludă din studiile
lor persoanele care prezintă un risc important de efecte adverse și să selecționeze
o populație adaptată unui rezultat pozitiv. Revista Prescrire adaugă faptul
că 15,6% din moleculele recente prezintă efecte adverse superioare beneficiului,
însă compania farmaceutică, proprietara rezultatelor acestor studii, poate alege
să nu publice o serie de rezultate negative (8). O bună parte din editorii acestor
studii au la rândul lor beneficii materiale directe de la companii, în pofida unor
legislații naționale sau europene care limitează în parte conflictele de interes.
Altă metodă de creștere a profitului este lărgirea
indicațiilor unui medicament. În 2012, Johnson & Johnson a plătit o amendă penală
de peste două miliarde de dolari pentru promovarea ilegală a trei medicamente –
Risperdal (risperidonă), Invega (paliperidonă) și Natrecor (nesiritid) – pentru
indicații asupra cărora nu existau autorizații de siguranță și eficiență din partea
FDA (off-label).
Pe principiul doctorului Knock al lui Jules
Romains, că orice om care se simte bine e un bolnav care se ignoră, strategiile
de marketing ale marilor companii farmaceutice vizează noi orizonturi de profit
prin metamorfozarea oamenilor în consumatori de medicamente. Timiditatea a devenit
un sindrom de anxietate socială și tensiunea premenstruală o maladie mentală numită
tulburare disforică premenstruală. Împreună cu mai mulți prieteni am făcut câteva
teste de depresie, manie și tulburare de deficit de atenție recomandate de Asociația
americană de psihiatrie; niciunul dintre noi nu a scăpat sănătos!
Toate acestea conduc anual la 200.000 de decese
în Europa imputabile reacțiilor adverse ale medicamentelor, iar asta înseamnă a
patra cauză de mortalitate (9). Nu e de mirare că încrederea oamenilor în industria
farmaceutică e în scădere constantă și nu depășește 34% în Europa și Statele Unite.
În plus, apele astea tulburi sunt un bun mediu de selecție de voci iraționale ale
misticilor antivaccinare. În timpul ăsta, bolile tropicale care afectează în primul
rând țările sărace și afecțiunile rare nu beneficiază de atenție din partea industriei,
căci nu aduc un beneficiu material acționarilor.
Tipul acesta de corupție camuflată în pseudoștiință
și marketing coboară până la medicul de rând și utilizează strategii de psihologie
comportamentală ignorate de acesta, care urmăresc să îi creeze comportamente condiționate
(involuntare și inconștiente). De exemplu, reciprocitatea. Micile cadouri pe care
le distribuie cu generozitate industria (pixuri, stetoscoape, eșantioane) au la
bază o normă socială universală al cărei mecanism este sentimentul de disconfort
de-a fi dator către o persoană care ți-a făcut un cadou. Singurul fel de-a răsplăti
la rândul nostru micul cadou este să favorizăm în practica noastră interesele lor.
Cele de mai sus nu sunt rezultatul unor accidente
de parcurs al industriei, ci al unui program economic și social neoliberal în care
câțiva mari deținători de capital exploatează legal și injust, pentru profitul lor,
o mare parte din bogăția științifică creată prin munca de cercetare în echipă susținută
adesea din fonduri publice. Acest sistem înseamnă distrugerea structurilor de solidaritate
colectivă – comunități de medici, cercetători și jurnale medicale independente,
sindicate, statul în accepțiunea lui de garant al drepturilor sociale câștigate
de oameni – și înlocuirea lor cu o formă de darwinism social, de exploatare legală,
flexibilă și meritocratică a celor mulți și în suferință.
În fața acestor realități brutale ascunse vederii
de calcule economice utilizate ca justificare pentru abuz și violență socială, trebuie
să opunem spirit critic, științific, care se îndoiește de aparența lucrurilor și
devoalează sisteme de gândire și ierarhii contrafăcute, dăunătoare comunității
umane.
