Scopul acestei însemnări nu e să arunc autosuficient cu pietre în cei care nu poartă mască ori și-o poartă pe frunte sau pe barbă, în cei care se înghesuie la terase, pe șezlong la Mamaia sau pe cărare la Bușteni. Ci este despre un dublu eșec de comunicare.

Mai întâi, e despre autorităţi. Despre modul ultra-simplist, autoritar-parental în care a fost pusă mereu problema la nivel oficial.

Din toate comunicările a respirat o mare neîncredere în populaţie, în faptul că ea ar fi capabilă să înţeleagă situaţia și să fie un partener egal în lupta împotriva bolii.

Întocmai ca unor copii mici, ni s-au dat porunci, am fost ameninţaţi cu pedepse, iar când am vrut să știm mai multe ni s-a răspuns că n-avem noi nevoie să știm, să lăsăm oamenii mari să se ocupe.

Vă aduceţi aminte când, la un moment dat, nu mai primeam informaţii defalcate pe judeţe, fără nicio explicaţie a acestei interdicţii? Da, societatea românească e una adolescentă. Adolescent-rebelă.

Să tratezi un adolescent ca și cum ar fi un copil de doi ani care face tantrum-uri înseamnă practic să îl împingi de la spate către comportamente de risc.

Și asta se întâmplă acum: oamenii nu mai au chef să asculte de părinţii severi care habar n-au că ei vor să-și trăiască viaţa. Oamenii nu știu, pentru că nu doar conţinutul mesajului contează, ci maturitatea felului în care îl transmiţi.

Mai apoi, e despre noi. Despre felul atât de defect în care comunicăm cu noi înșine. Cum ne sprijinim pe mecanisme primitive de apărare, cum basculăm între panica pură și negarea totală, cum alegem să credem în baliverne neverosimile doar pentru că e mai ușor așa.

Ceea ce părem să nu realizăm este că e mult mai ușor și echilibrat să respectăm toate măsurile de protecţie – distanţare, mască, igienă – și în același timp să ne vedem de vieţile noastre, fără să fim copleșiţi de idei obsesiv-anxioase.

Să ne gândim și să ne ocupăm de lucrurile importante pentru fiecare dintre noi, altele decât COVID-19, fără să ne expunem într-o frondă stupidă în numele unei libertăţi adolescentine fundamentată
pe teorii delirante.

În schimb, părem blocaţi în această falsă dilemă dualistă, făcând atacuri de panică cu pseudodispnee de la mască. În loc să facem ceea ce un adult normal ar face: ceea ce trebuie, ceea ce e raţional și just, dar fără frică.