Fiind un ins mereu reţinut în anxietatea lui de fond, mereu am avut o strângere de inimă faţă de profesia asta care îţi invadează fiinţa, viaţa și personalitatea, măturând tot ce e pe acolo și rearanjând felul în care gândești și simţi.

Am ales să fiu medic dintr-un impuls existenţial, cum păţesc adesea, de parcă un instinct ascuns se satură de ezitările mele nesfârșite și, o dată pe deceniu, mă împinge de la spate. După acel moment, m-am întors la ezitări, încercând mereu să păstrez un punct de vedere în afara medicinei.

Mai întâi, am refuzat să consider medicina ca pe o chemare, preferând să o văd ca pe un simplu meșteșug, ca tâmplăria, ce se poate învăţa temeinic pe lângă un meșter și în afara căruia poţi face și alte lucruri. Dar dacă ar fi fost doar un meșteșug, nimeni nu l-ar mai fi făcut. E prea greu și ingrat. Și nu există timp cu adevărat liber.

Scriu textul acesta dintr-un scurt concediu la Mangalia, e ora zece și deja am fost sunat de cinci ori, primul apel trezindu-mă din somn. În primii ani, asta era o problemă. Familia mea era supărată pe mine.

Eu însumi nu dormeam nopţile, întrebându-mă ce-o mai face domnul X care se gândea să se sinucidă sau doamna Y ale cărei voci o îndemnau să-și dea foc la casă.

Cu timpul, ne-am obișnuit cu toţii, anxietatea mi-a scăzut, iar eu mă întrebam dacă am căpătat experienţă sau dacă nu cumva am un mic burnout cronic, ca mai toţi medicii care nu se mint și nu se adapă din propria importanţă. Oricare ar fi fost explicaţia, îmi asumasem„chemarea”.

Apoi a venit starea de urgenţă și vechiul meu instinct secret care se trezește doar o dată la zece ani a deschis iar ochii. Mi-am dat seama cu o teribilă surpriză că nu pot suporta să nu muncesc.

Dacă până acum trei luni cochetam zilnic cu ideea de a lăsa baltă totul în favoarea cultivării de dovlecei, de-abia acum am înţeles că, la un moment dat, transformarea s-a încheiat și am devenit medic până în adâncul fibrei fiinţei mele. Chiar dacă într-o specialitate aparent marginală, ca psihiatria.

Și munca mea, în zilele stării de urgenţă, a fost grea, dar am făcut-o cu inima mai ușoară decât am simţit-o vreodată, parcă m-am vindecat și de burnout, și de lașitate, și de sindromul impostorului și de toţi demonii care ne împresoară conștiinţa.

E pace acum și demonii revin încetul cu încetul la joburile lor. Eu redevin reţinut și ezitant. Dar nu sunt același. Simt că am absolvit o etapă despre care nimeni nu ne-a vorbit în facultate, dar care e mai reală decât primariatul (pe care tot refuz să îl dau) și ar trebui să valoreze măcar o boccea de puncte EMC.

E lecţia mea intimă pe care o iau din pandemie.