Sistemul medical și în special personalul medical sunt acum expuși unor analize crâncene, televiziunile noastre arătând asiduu adevăratul dezastru.

Din păcate, medicii, cei din linia întâi, sunt în aceste zile de cumpănă împroșcaţi „cu noroi”, deși majoritatea, dacă nu chiar toţi, nu merită acest lucru. Dușmanul nostru numărul 1 este astăzi ceva practic invizibil.

Se numește SARS-CoV-2 și își schimbă faţa de la purtător la purtător, având nu numai capacitatea de a-și infecta purtătorul, ci și de a-l distruge, a-l omorî.

Tratament specific încă nu există nicăieri pe glob, metodele de diagnostic sunt discutabile și nevalidate, iar singurele măsuri de a limita multiplicarea purtătorilor este izolarea socială și protecţia individuală.

Dacă facem o scurtă incursiune în imaginile TV transmise din Italia, Anglia, Spania, SUA sau Germania, ușor putem observa că orice sistem medical este depășit de numărul cazurilor, gravitatea lor, dar și de epuizarea și efectivul limitat al specialiștilor.

În Londra, de exemplu, în clinicile mari, personalul responsabil cu igienizarea a refuzat să mai lucreze în acest ritm din cauza suprasolicitărilor, a epuizării fizice și psihice. În Statele Unite se preconizează sute de mii de decese, în Anglia și Germania un număr similar, proporţional cu populaţia fiecărei ţări în parte.

În România, principalul risc este cel de infectare a celor din prima linie – personalul medical, dar nu numai. Primul loc unde te adresezi când ești „la ananghie” din punct de vedere medical este dispensarul, spitalul sau „112”.

Dacă ești suspectat de infecţie, oricine te-ar prelua fără să fie înarmat cu mască, mânuși, ochelari sau vizieră, costum de protecţie, nu face altceva decât să îngroașe rândurile celor infectaţi, scoși din luptă și plasaţi în izolare, carantină sau chiar internaţi în spital. Ei devenind, de-acum, chiar noua sursă de infectare a celor din jur.

Izoleta și „conceptul” Suceava

Așa-zișii trădători ai jurământului lui Hipocrate, jurământ din care nu știu cât se mai aplică în medicina zilelor noastre, sunt puși în situaţia de a se expune total și inutil acestui inamic sau de a căuta metode de eschivare: plecare în concediu, demisie, declarare de boală etc.

Așa au apărut situaţiile de la Suceava, Timișoara, Arad, București, favorizate și de lipsa de profesionalism a personalului din conducere (nu mai aduc în discuţie faptul că mulţi au fost puși acolo de politicienii locali).

Mai trebuie amintit aici că procesul de privatizare a medicinei și distrugerea parcă voită a sectorului de stat, la care s-a adăugat exodul de personal medical, au dus la situaţia actuală care, în contextul pandemiei de COVID-19, a ieșit brutal în evidenţă.

Practic, singurul succes și noutate în medicina noastră autohtonă pare a fi izoleta. Ce se întâmplă însă cu pacientul din interiorul acestui mijloc de transport? Se pare că nu prea mai are unde să fie investigat și tratat. Uneori este chiar refuzat la internare.

A venit însă un ordin militar care obligă unităţile spitalicești să preia toate cazurile, chiar și în condiţiile în care încă există o lipsă serioasă de echipamente de protecţie. Ce însemnă asta? Probabil, multiplicarea „conceptului” Suceava în mai multe zone din ţară.

Deja cele mai importante spitale universitare din Capitală și din judeţele ţării sunt aproape închise și practic nefuncţionale, din cauza numărului foarte mare de contaminări din rândul personalului lor medical. Primele date arată că mai mult de 16% (tot al cincilea infectat) dintre cei infectaţi provin din mediul spitalicesc.

Înjosirea umană și fuga de internare

Încărcătura emoţională și psihică la care este supus orice concetăţean conștient în aceste zile duce chiar la o situaţie anacronică, ușor explicabilă dacă luăm în calcul ceea ce se întâmplă în orice spital în lume. Adică, un număr mare de pacienţi sunt doar „supravegheaţi” până la deces, pentru că încă nu există un tratament specific.

Mai grav este că mulţi dintre cei cu care am stat de vorbă spun că înjosirea umană și abandonul social de care au parte acești pacienţi atunci când ajung în spital îi determină să nu își dorească să ajungă la internare în cazul în care sunt în faza de boală clinică agresivă.

Dacă românii ar fi fost la fel de pregătiţi și conștiincioși ca israelienii, care au făcut controale „la sânge” la intrarea în țară, ajutaţi fiind și de suficiente teste de diagnostic și echipament de protecţie, la fel de corecţi ca austriecii, care au protejat toate spitalele în care se desfășoară activităţi specifice acestei perioade, nemaivorbind de acei români care s-au adaptat disciplinei din ţările în care au plecat, dar care aici nu s-au sfiit să le aducă „nenorocirea” celor dragi, beneficiind și de un serviciu de vamă depășit de situaţie, cu siguranţă nu am fi unde suntem acum, adică fără o speranţă minimală pentru ceea ce va mai veni.

Personalul medical care acum este aruncat în luptă aproape cu mâinile goale rămâne, de fapt, singurul nostru scut care ne mai poate ajuta să ieșim din această situaţie. O situaţie creată în special de cei care azi vorbesc doar „vorbe goale”, sperând că dacă se pun în faţa unei biblioteci pot da mai multă crezare celor sporovăite.