Câţi dintre noi ne simţim confortabil cu noi înșine și putem să împărtășim aceste aspecte în mod necondiţionat?

Cred cu tărie că Psihiatria a lăsat, de-a lungul timpului, o impresie apăsătoare asupra celor din jur și îmi doresc să conving, prin modul în care profesez, că lucrurile stau altfel.

În prezent, încă observăm câte o sprânceană ridicată sau vreo privire dezaprobatoare referitoare la manifestările unor boli psihice, la diagnostice sau o convingere de tipul „orice, până la pastile sau terapie” – cum spun unii pacienţi. Din păcate, stigma socială asociată sănătăţii mintale este în continuare un pilon pe care ne situăm și sunt de părere că doar prin înţelegere îl vom putea fisura, medici, terapeuţi, personal medical și pacienţi deopotrivă.

Un alt aspect înfricoșător al Psihiatriei îl reprezintă povara „dependenţei” sau posibilele efecte secundare ale medicaţiei psihotrope.

Patologia de ordin psihic variază, acesta fiind motivul pentru care m-am îndrăgostit de specialitatea pe care am ales-o. Pentru fiecare simptom sau semn există nenumărate feluri în care acestea pot fi concretizate la pacienţii noștri, într-o infinitate de constelaţii, într-un final contând cel mai mult să ascultăm și să fim buni observatori. Din fericire, profesăm într-o eră în care ne putem folosi de investigaţii suplimentare de laborator sau de imagistică, inclusiv de investigaţii genetice.

În căutarea îndrumării

Psihiatria este o specialitate care colaborează atât cu alte specialităţi (Neurologie, Cardiologie, Endocrinologie, spre exemplu), cât și cu aparţinătorii sau cu serviciile de asistenţă socială. Toate acestea sunt necesare pentru a oferi servicii de sănătate cât mai adecvate nevoilor pacienţilor. Aceștia vin înspre noi căutând înţelegere, răbdare și îndrumare.

Deseori, noi suntem primii medici pe care pacientul îi vede și în faţa cărora desface, înveliș cu înveliș, cele mai ascunse gânduri, temeri și intenţii. Prin urmare, nu contează dacă pentru noi este ultimul pacient din acea zi – îngăduinţa este oportună.

Sunt de acord cu mulţi colegi – uneori este extrem de solicitant și întotdeauna se cuvine să avem în atenţie aspectele somatice pentru a putea obţine un diagnostic diferenţial cât mai cuprinzător. Ulterior, recomandările pot varia de la iniţierea unei forme de psihoterapie până la demararea unui tratament psihofarmacologic de scurtă sau lungă durată, deseori fiind necesară alăturarea celor două.

Psihiatria nu este o specialitate curată sau liniștită, ci este locul în care poţi reliefa condiţia umană, de la extaz, agitaţie și neliniște până la tulburări de percepţie, tristeţe sau agonie.

Câţi oameni sunt cu adevărat capabili să cuprindă toate aceste aspecte și să le integreze, în loc să le ascundă într-un colţ ferit al minţii? Câţi dintre noi ne simţim confortabil cu noi înșine și putem să împărtășim acest lucru necondiţionat?