Odată cu
distrugerea potențialului economic al României, îndeosebi prin lichidarea
industriei eficiente, a început și demantelarea rețelei medico-sanitare, care,
sistemic vorbind, era destul de bine organizată. Fostul ministru postdecembrist
al sănătății Iulian Mincu (comunist convins) a început exact pe dos față de
ceea ce ar fi trebuit să facă. A distrus rețeaua de circumscripții medicale,
bine organizată în teritoriu, care asigura asistența medicală în toate zonele,
cât de cât uniform, transformându-i peste noapte pe acești titulari în așa-ziși
medici de familie, care își obțin veniturile, destul de precare, din
contractele cu CAS. În simetrie, ar fi trebuit privatizate simultan, potrivit
modelului occidental, marile spitale bugetivore și care dau randament redus în
raport cu sumele alocate, în condițiile în care s-a păstrat organizarea feudală
a acestora. Ba chiar ar fi fost necesar ca reforma să înceapă cu marile clinici și doar după aceea
să continue cu rețeaua din teritoriu. Spre deosebire de foștii medici de
circumscripție, restructurații dependenți de CAS nu mai asigură profilaxia și
nici educația sanitară în teritoriu. Nu mai merg în școli (de aici și eșecul
dezastruos al campaniei de vaccinare anti-HPV), nici la căminul cultural.
Latura socială a medicinii din teren a fost anulată.
Decontările
către Casă se fac greoi, numeroase acte medicale rămân nevalidate (neplătite),
se pierde un timp considerabil pentru parcurgerea șirului de canoane
birocratice. Medicii de familie rămân constant în pierdere.
Cabinetele,
care ar fi trebuit să fie preluate fără plată sau cu una modică, i-au ruinat
pe medicii de familie; costul
comodatului a crescut exponențial, la fiecare doi ani medicii sunt siliți să
plătească 1.000 de lei pentru așa-numita acreditare și multe altele. Toate
acestea îi aduc pe medici în pragul disperării și al revoltei. Discrepanța
dintre ei și medicii din spitalele de stat a devenit copleșitoare, mai ales
după ce ultimii au primit o mărire salarială de 25%.
Nimic mai
anchilozat decât sistemul nostru sanitar, neadaptat realităților europene. Nu
trebuie să se mire nimeni că România se plasează pe ultimul loc la aproape toți
indicatorii stării de sănătate a populației. Nu există vreo analiză privind
cheltuirea banilor și justificarea salariilor. De pildă, în marile clinici
universitare, profesorul (care are deja un salariu considerabil peste cel al
conferențiarului) primește încă 50% pentru că îngrijește bolnavi, este și șef
de secție (altă anomalie), se adaugă alte sporuri, plus comisioanele de la
firmele de medicamente (lucru absolut interzis în SUA, de pildă). Profesorii
sunt singurii din învățământul universitar care beneficiază de secretare, deși
prezența studenților poate fi asigurată de oricare dintre asistenți. Programul
în clinică se desfășoară între orele 8 și 13, când bolnavii iau masa, iar
medicii se îndreaptă spre cabinetele private, iarăși un lucru interzis în multe
țări, conflictul de interese fiind evident.
La noi, nimeni
nu plătește abuzurile, iar de ambulanță/SMURD se abuzează copios, pentru că
serviciul de urgență este gratuit. Un exemplu din Elveția, unde un conațional
de-al nostru s-a rătăcit în munți, în afara traseului: apel telefonic, un
elicopter l-a salvat din locul primejdios în care se blocase și unde putea
muri; în final, a fost pus să achite costurile, deoarece se abătuse de la
traseele montane. Armate de salvamontiști salvează, la noi, astfel de turiști
care nu respectă regulile. Cine plătește efortul? Noi, contribuabilii. Sunt
speriat de mulțimea celor care apelează la Salvare deoarece au constatat că
le-a crescut tensiunea sau că îi doare capul. Se deplasează o autosanitară cu
personal calificat, care constată (în 90% din cazuri) că nu era vorba de fapt
de vreo urgență amenințătoare pentru viață. Bucureștiul freamătă de sirenele
ambulanțelor. Cum se petrec lucrurile la Bruxelles, de pildă? Medicii
generaliști asigură, prin contract cu Casa, răspunsul la majoritatea acestor
apeluri. Ei se deplasează cu automobilul personal, fac, la nevoie, o
electrocardiogramă sau alte investigații, aplică un șoc electric dacă pacientul
a făcut stop cardiac (tot cu aparatura personală), iar, atunci când este cazul,
medicul solicită ambulanța dotată cu tot necesarul pentru un act medical major
și transport la spital. Acest lucru este rareori necesar, o bună parte din
solicitări fiind pentru atacuri de panică, crize de spasmofilie sau alte
probleme minore. Este mult mai puțin costisitor să apelezi la un medic
generalist decât să plătești deplasarea unui întreg echipaj. Plus de asta,
medicul generalist eliberează o scrisoare medicală către medicul de familie,
ceea ce echipajul nostru nu face, astfel încât acesta din urmă este informat
numai de pacient – care-i spune doar că a chemat salvarea deoarece îi crescuse
tensiunea. Timpul scurs între apelare și sosirea medicului este mult mai scurt
și se economisesc bani. La noi, Casa nu plătește medicilor de familie urgențele
sau o face cu extremă dificultate, aceasta fiind una dintre sursele
conflictului medicilor cu Casa. Desigur, în multe situații de urgență, bolnavul
nu are asupra sa cardul de sănătate, iar Casa nu decontează decât în baza
acestui card. Or, un anumit procent (decent) de urgențe rezolvate fără ca
pacientul să aibă asupra sa cardul de sănătate ar trebui să fie acceptat, cu
atât mai mult cu cât aceste situații sunt, de regulă, cele mai mari
consumatoare de timp.
Rezolvarea
defectuoasă a numeroaselor cazuri din teren presupuse a fi urgențe duce la
aglomerarea camerelor de primire din toate spitalele de urgență, multiplicate
enorm după 1989 în București. Dar acestea sunt gândite pentru cazurile cu reale
probleme de urgență, nu pentru consultații ambulatorii de tip policlinică. În
multe state europene, pensionarii primesc (alături de tichetele de călătorie)
și cupoane în baza cărora solicită un medic la domiciliu în situații presupuse
de urgență. Medicul generalist colectează aceste tichete semnate și, la finele
lunii, le decontează la Casă. Un sistem bine organizat evită abuzurile.
Medicii de
familie asigură greul asistenței medicale din teren, de ei depinde degrevarea
spitalelor și ameliorarea indicatorilor stării de sănătate. Ar trebui să fie
mai bine reprezentați în acele comisii care orientează politica Ministerului
Sănătății, precum și în Colegiul Medicilor, iar guvernul ar trebui să le acorde
o atenție prioritară.