Organizația Mondială a Sănătății (OMS) definește accidentul
vascular cerebral (AVC) ca fiind „orice perturbare rapidă a funcției cerebrale
cu semne de dezvoltare focală (sau globală), cu simptomatologie care durează 24
de ore sau chiar mai mult, care duce la moarte, de nicio altă cauză aparentă
decât cea de origine vasculară“. Accidentul vascular cerebral poate fi vascular
ischemic sau vascular hemoragic. Riscul de AVC crește odată cu vârsta, în
special la cei peste 65 de ani (aceștia prezintă risc de AVC în proporție de
75%). Tratamentul pentru persoanele care suferă de accident vascular cerebral
este atât farmacologic, cât și non-farmacologic.
Tratamentul non-farmacologic include intervenția
kinetoterapeutului la câteva zile după accidentul vascular. Aceasta are rolul
de a îmbunătăți calitatea vieții pacientului și a familiei acestuia.
Recuperarea trebuie făcută în special în primele șase luni, după această
perioadă efectul său diminuându-se. Specialistul în kinetoterapie trebuie să
studieze fișa pacientului și eventualele diagnostice secundare care ar putea să
îngreuneze programele de kinetoterapie.
Kinetoterapeutul trebuie să aibă în vedere și efectuarea unei
prime evaluări a pacientului. El trebuie să stabilească pe care parte este
accidentul vascular, care sunt mișcările pe care pacientul le poate efectua
singur și care sunt nevoile și așteptările pacientului. Dacă pacientul nu poate
comunica, atunci kinetoterapeutul va discuta cu familia pentru a afla
informații relevante despre el. În urma evaluării, specialistul va alcătui un
program cu obiective realiste, care presupune ca pacienții să meargă singuri,
să se alimenteze singuri și să devină cât mai independenți de restul familiei.
În unele zile, pacienții nu au dispoziția necesară pentru a
efectua programul de kinetoterapie, pentru că mulți dintre ei sunt în depresie.
Abilitățile de comunicare atât verbale, cât și non-verbale ale specialistului
în kinetoterapie ar trebui să existe în asemenea situații, pentru o mai bună
comunicare și colaborare cu pacientul și familia acestuia.
Programul de kinetoterapie va include manevre precum: exerciții
pasive, exerciții active și mobilizări în diferite decubite. Chiar și masajul
trebuie să facă parte din programul kinetoterapeutic. Manevrele sunt introduse
în program pe parcursul evoluției stării de sănătate a pacientului, împreună cu
obiecte specifice diferitelor programe de kinetoterapie: placă de echilibru,
minge Pezzi, baston, saci de nisip, minge medicinală, bicicletă etc.
La sfârșit, vor exista discuții cu membrii familiei pacientului
pentru învățarea diferitelor tehnici de kinetoterapie de bază, în vederea
efectuării și la domiciliu pacientului.