Născut în Braşov şi botezat la 22 ianuarie
1768, Johann Gorgias era fiul unui sas protestant, cu o bună situaţie materială.
După absolvirea şcolilor latineşti, s-a
dedicat studiului profesiei farmaciei, pe care şi l-a însuşit în anii 1783–1788
în farmacia Zum schwarzen Adler din
Braşov, aparţinând lui Johann Beckers, farmacie ce fusese înfiinţată cu drept
real în 1720, de dr. Johann Albrich. Ca să se perfecţioneze, a lucrat în
continuare mai mulţi ani în diferite oraşe, după care – aşa cum se aminteşte în
necrologul publicat de un anonim la moartea lui în ziarul Siebenbürgisches Wochenblatt, apărut în Braşov, la 22 ianuarie 1842
– Gorgias a ajuns şi la Iaşi, unde ar fi fost angajat în spiţeria francezului
Geofroy, un spiţer neidentificat până astăzi de farmacoistoria românească.
Acesta, deoarece era singur, străin şi fără copii, l-a numit pe Gorgias moştenitorul
său universal, iubindu-l datorită firii sale amabile şi a cinstei. După decesul
lui Geofroy, spiţeria şi întreaga avere i-au fost predate lui Gorgias de stăpânirea
moldoveană şi consulatul francez de la Iaşi. Scurt timp după aceasta, se spune
în necrolog, nobilimea din Botoşani, prin baronul Theodor Mustaţă, l-ar fi
rugat să se mute din Iaşi la Botoşani, întrucât acolo nu exista nicio spiţerie.
Propunerea a fost primită şi astfel, în 1793, Gorgias s-a mutat, organizând la
Botoşani prima spiţerie din oraş. Nu se aminteşte dacă era cea moştenită de la
Geofroy, adusă de la Iaşi. Până aici versiunea fantezistă din necrolog.
Se ştie însă din documente că prima spiţerie
din Botoşani a fost înfiinţată la 5 octombrie 1793, în baza hrisovului
domnitorului Mihail Constantin Şuţu, ca răspuns la jalba târgoveţilor din acest
oraş, care-l rugau pe domnitor „să aibă
voe să ţie doftor cu a lor plată şi pi care ei îl vor găsi şi să vor mulţămi cu
dânsul, cum şi Spiţărie a deşchide ei ear nu alţii“, drept pentru care
consiliul urbei l-a angajat ca provizor la conducerea spiţeriei nou înfiinţate
pe spiţerul Johann Gorgias. A fost aşadar o spiţerie
orăşenească, adică organizată din
iniţiativa consiliului urbei, care va deţine şi concesiunea, patronată după
modelul farmaciei orăşeneşti germane (Ratsapotheke), unde farmacistul provizor
era angajat şi plătit de oraş cu o leafă fixă, neavând niciun fel de drept
asupra farmaciei. Ca răspuns la o nouă jalbă a târgoveţilor, la 11 ianuarie
1796, Alexandru Ion Callimachi, noul domnitor al Moldovei, a întărit hrisovul
din 1793 privitor la spiţeria de obşte din Botoşani, cu toate privilegiile
acordate. Este important de remarcat că nici hrisovul de înfiinţare din 1793 şi
nici cel din 1796, ce-l întăreşte pe primul, nu amintesc numele lui Johann
Gorgias ca al unuia ce ar fi solicitat să i se aprobe înfiinţarea unei spiţerii
în Botoşani. Nu el a solicitat acest drept, ci târgoveţii, spiţeria urmând a
deveni astfel o proprietate a târgului Botoşani (spiţerie de obşte), ceea ce
s-a şi întâmplat.
Într-o astfel de calitate a funcţionat şi
Gorgias în Botoşani până la 5 august 1806, când, contestând drepturile orăşenilor,
a denumit spiţeria Hygiea şi s-a
proclamat proprietarul acesteia.
Acest lucru a fost posibil graţie obţinerii
hrisovului dat de domnitorul Alexandru Constantin Moruzi, la data mai
sus-amintită.
Venind un nou domnitor la Iaşi şi deşi în
primele două hrisoave se consemnase expres că nimeni nu mai avea voie să
deschidă în Botoşani o spiţerie fără învoiala târgoveţilor, insidios şi cu
tupeu, inducând în eroare pe domnitor şi autorităţi, Gorgias a solicitat din
nou să nu se mai permită înfiinţarea altei spiţerii în Botoşani, însă nu în numele
târgoveţilor, ci al său personal, arătând totodată numeroasele lui merite în
profesie de-a lungul celor 12 ani de când „ţinea“
spiţeria. Nu aminteşte dacă ar fi fost adevărată calitatea sa de proprietar de
spiţerie şi nu vorbeşte, dacă ar fi existat, despre greutăţile şi sacrificiile
făcute cu ocazia transportării şi instalării spiţeriei lui de la Iaşi la Botoşani.
Nimic din toate acestea, mai ales că pentru transmutarea spiţeriei ar fi fost
nevoie de un hristov domnesc!
Domnitorul, fără a consemna cine era, de
jure, proprietarul spiţeriei, reînnoind formal decizia din hrisoavele
anterioare, a hotărât „ca nimenea alţii să
nu poată deschide şi avea Spiţărie în târgul Botoşani, fără numai numitul Spiţer
Ioan Georgiu…“, mutând printr-o formulare eronată dreptul oraşului (târgoveţilor)
asupra lui Gorgias. Iată dar, cum, profitându-se fără scrupule de naivitatea
autorităţilor statului, printr-un şiretlic simplu şi o bine ticluită cerere, se
poate ajunge ilegal, proprietar concesionar de spiţerie la început de secol XIX
în Moldova!
În lumina acestor dovezi documentare, nu se ştie
dacă episodul trecerii lui Gorgias prin Iaşi este adevărat, pentru că, se pare,
el a fost inventat de autorul necrologului doar pentru a motiva legalitatea
schimbării lui Gorgias din poziţia de provizor angajat în cea de proprietar
onorabil de spiţerie.
Din păcate, nu se ştie dacă târgoveţii şi
notabilităţile oraşului au reacţionat în vreun fel la această schimbare. Se
pare însă că, aşa cum reiese din necrologul publicat, Gorgias devenise în 1806
deja o personalitate a urbei cu nenumărate legături printre deţinătorii
puterii, astfel că spiţeria va rămâne fără multă împotrivire în proprietatea
unui şarlatan.
La Botoşani, Gorgias a ocupat şi funcţia de
staroste al Agenţiei imperiale austriece, având datoria de a-i reprezenta şi
ajuta pe supuşii (sudiţii) austrieci înaintea judecătoriilor moldovene.
În 1801 s-a căsătorit în Botoşani cu Rosalia,
fiica doctorului în medicină Johann Ziegler, care i-a născut nouă copii, dintre
care au ajuns la maturitate numai trei: Ana (1810–1873), măritată cu spiţerul
serdar Johann Binder von Lengefeld (1801–1865), care la rândul lor vor avea
cinci fete, toate măritate cu farmacişti; Catinca, măritată prima dată cu dr.
Jeschki din Focşani, iar a doua oară cu Argenti, consulul olandez din Galaţi, şi
Johann (Enachi), căsătorit cu Elena Pisocki din Botoşani, cu care a avut o fiică,
Elena, căsătorită cu Iorgu Hârlescu din Fălticeni. Fiul lui Gorgias a devenit
tot spiţer, proprietar de spiţerie în Galaţi.
Ajungând pe scaunul Moldovei domnitorul
Scarlat Alexandru Callimachi, Gorgias nu pierde prilejul şi cere să i se întărească,
din nou, privilegiul dat de Moruzi. Astfel, la 9 iunie 1813, domnitorul îi întăreşte
dritul ca şi de acum înainte să aibă dreptul de a ţine spiţerie la Botoşani şi
hotărăşte, spre ajutorul lui, să aibă şi 15 liudi
(oameni străini), pentru slujba sa şi a spiţeriei, care „fără niciun amestec cu
locuitorii ţării, să fie scutiţi de tot birul Visteriei şi de orice alte dări şi
havaleli“.
Probabil, din cauza familiei numeroase, la 12
octombrie 1815, Gorgias a trebuit să cumpere la mezat şi cu zapis un loc cu casă
şi pivniţă de piatră, în valoare de 5.000 de lei, în Botoşani. Domnitorul Scarlat Alexandru Callimachi îi va întări
prin hrisov cumpărarea, la 26 mai 1816.
După o scurtă suferinţă, în 1821 şi-a pierdut
soţia. În această perioadă a trăit zile grele şi nefericite şi din cauza
evenimentelor politice tulburi ale revoluţiei din acel an şi a atrocităţilor
trupelor turceşti ce au urmat.
Un nou domnitor, o nouă cerere. Printr-o jalbă
adresată domnitorului Ioan Sandu Sturdza, în care arată că ţinea spiţerie „de treizeci ani şi mai bine“, solicită
indirect o nouă atestare a proprietăţii sale asupra spiţeriei, neomiţând a
enumera nenumăratele sale servicii dezinteresate aduse de-a lungul anilor
populaţiei din Botoşani. Pentru aceste merite, domnitorul va întări toate
privilegiile acordate până atunci, prin hrisovul din 8 noiembrie 1822. Acest
hrisov îl va folosi atât Gorgias, cât şi toţi ceilalţi proprietari ai spiţeriei
ce au urmat, în toate ocaziile unor cercetări oficiale ale documentelor, drept
dovadă că Gorgias deţinea „dreptul de a
avea o spiţerie în Botoşani“ şi deci ca act de înfiinţare a oficinei.
Gorgias vorbea şapte limbi, fiind un om
cultivat, cu întinse cunoştinţe în multe domenii. Ca urmare a activităţii sale
umanitare în sprijinul populaţiei din Botoşani în timpul ciumei de la 1818 şi
al tulburărilor petrecute în anul revoluţiei eteriste (1821) şi al intervenţiei
turcilor în Moldova, domnitorul Ioan Sturdza l-a ridicat în 1823, cu hrisov
domnesc, la rangul de boier moldovean clasa întâi, iar împăratul Austriei,
Francisc I i-a oferit, în 1830, ca o recunoaştere a „marilor sale virtuţi cetăţeneşti“, medalia de aur civilă de onoare,
înmânată, cu mare solemnitate, de agentul Curţii imperiale Johann Lippa.
La 1 ianuarie 1830 a trecut dreptul său de
proprietate a spiţeriei (care de fapt nici nu exista), către ginerele său, spiţerul
Johann Binder, care mai apoi, la rândul lui îl va vinde ginerelui său, Emerich
Haynal, actul de vânzare-cumpărare fiind autentificat de tribunalul
districtului Botoşani sub nr. 393 din 8 octombrie 1855.
În 1835, Iacob Weikum a înfiinţat la Galaţi
spiţeria La Ville în baza actului
Comitetului sănătăţii din Iaşi nr. 836. Aceasta va fi cumpărată imediat de
Johann Gorgias, Comitetul sănătăţii din Moldova cu adresa din 26 noiembrie 1835
învoindu-l să ia spiţeria în a sa cârmuire. După ce domnitorul Mihail Sturdza
îi va întări dreptul la proprietate prin hrisovul nr. 213 din 29 mai 1838,
acesta o va ceda în acelaşi an fiului său Johann (Enachi).
În 1836 a renunţat la funcţia de la Agenţie
din cauza stării de sănătate precare, concentrându-se strict pe problemele de
ordin profesional.
Îmbolnăvindu-se
grav, Johann Gorgias a încetat din viaţă la Botoşani, în dimineaţa zilei de 28
decembrie 1841, în prezenţa membrilor familiei şi a fost înmormântat două zile
mai târziu, pe un timp neprietenos, în ţintirimul nemţesc din apropierea
barierei Suliţa. După cum descrie cronicarul, înmormântarea a fost grandioasă,
la ea participând, alături de familie şi prieteni, toate notabilităţile oraşului,
jandarmii şi pompierii locali, oameni din toate păturile sociale, într-un şir
nesfârşit de trăsături şi pe jos, acordând onorul nemeritat unui escroc ce înşelase
ani de-a rândul încrederea unui oraş şi bunăvoinţa domnitorilor moldoveni. 
