Scrisoare
deschisă adresată Guvernului României şi Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate
Pentru
cele pe care vreau să le spun sunt necesare trei precizări. Prima este de ordin
absolut general. În mod sigur şi absolut logic, inteligenţa, orice fel de
competenţă şi de iscusinţă primesc calificativul de la preceptele morale. De
fapt, ţinta finală a oricărei ştiinţe este de ordin moral. Dacă vom ajunge să
cunoaştem şi să stăpânim complet fisiunea şi fuziunea nucleară, singura problemă
care ne rămâne este întrebarea: ce facem cu ele? Dacă vom reuşi în final să
producem diverse specii de ADN, putând crea vietăţi după fantezie, singura
problemă care ne rămâne este întrebarea: ce facem cu această putere demiurgică?
Pentru noi, medicii, problema ştiinţei şi a iscusinţei noastre, ţinta finală
este: păstrarea sănătăţii cu prevenirea îmbolnăvirii, tratarea bolii cu recâştigarea
sănătăţii şi prevenirea recăderii. Într-un cuvânt mai general, dar laic, binele
bolnavului. Dacă nu servim binele bolnavului, atunci suntem pe un drum greşit,
noi şi toţi cei cu care lucrăm împreună pentru binele bolnavului.
A
doua precizare este de ordin medical general. În mod la fel de sigur şi de
logic, cel care cunoaşte cel mai bine bolile este cel care le-a studiat:
medicul. Ca să pui un diagnostic, fie el şi psihiatric, trebuie să fii capabil
să faci un diagnostic diferenţial cu orice boală a fiinţei umane. Altfel, îl
pui greşit şi, ca atare, prin tratamentul aplicat unei boli pe care nu o are
bolnavul, îl poţi chiar omorî. În mod sigur cel care cunoaşte bolile ştie cel
mai bine cum să le trateze. Cunoscând boala, medicul hotărăşte şi conduce
tratamentul. La un moment dat, psihologii emiseseră pretenţia de a prescrie
antidepresive, fără a cunoaşte farmacologie, fără a recunoaşte şi a înţelege
reacţiile adverse, care în funcţie de vulnerabilităţi pot fi mortale. Cu cine
cooperează medicul pentru a trata cele patru niveluri ale fiinţei umane
(biologic, ontogenic-psihologic, socio-relaţional şi cultural-spiritual): de la
ghipsar la kinetoterapeut, sau psihoterapeut etc. este o altă problemă. Dar aceşti
colaboratori primesc comenzi de la medicul care coordonează tratamentul celor
patru niveluri ale fiinţei.
A
treia precizare se referă la finanţarea actului medical, de la diagnosticare la
tratament. Toate serviciile de tip medical sunt plătite de sistemele de asigurări
sau de pacienţi. Cei asiguraţi prin lege trebuie asimilaţi sistemelor de asigurări.
Pacientul, cu banii lui, face ce vrea, când vrea. Sistemele de asigurări de sănătate
plătesc servicii medicale de profilaxie individuală şi servicii curative
conform ICD–10 (Clasificarea internaţională a bolilor). Ele nu pot plăti
altceva decât entităţile patologice înscrise în această clasificare, la care
orice stat este semnatar. Acolo nu există decât diagnostice medicale, adică
boli în sensul medical al cuvântului, nu există diagnostice psihologice,
morale, sociale sau de alt gen. Aşadar, sistemele de asigurări nu pot plăti
decât servicii medicale pentru diagnostice de boală, care nu pot fi puse decât
de medic, nimeni altcineva neavând pregătirea necesară spre a o face. Dacă o
face în necunoştinţă de cauză, deschide uşa criminalităţii prin incompetenţă.
Diagnosticul medical presupune însă culegerea de informaţii paraclinice,
inclusiv psihologice, iar tratamentul presupune, în bolile psihice, abordarea
celor patru niveluri ale fiinţei, inclusiv ontogeneticpsihologic. Aşadar,
serviciile psihologice pot şi trebuie să fie plătite, doar dacă elaborarea
diagnosticului şi tratamentului a fost făcută de specialistul competent:
medicul. Cu alte cuvinte, dacă a fost solicitat de medic, iar în cazul suferinţelor
psihiatrice, de psihiatru.
Două
sunt problemele care fac necesare aceste precizări. Prima este plata
serviciilor psihologice. Este corect ca aceste servicii să fie plătite.
Furnizarea de servicii psihologice este o creştere calitativă a asistenţei
bolnavilor în general, mai ales somatici. Dar, CNAS ar trebui să ştie că fără
două reglementări deschide uşa unei încărcări a cheltuielilor (prin abuzuri) cărora
nu ştiu cum le va face faţă. Vizaţi de contractul-cadru sunt cel puţin un
milion de pacienţi, care se pot duce pe cont propriu în pelerinaj pe la
cabinete private. Pentru aceasta este necesar ca serviciul psihologic plătit să
aibă la bază un bilet de trimitere din partea unui medic psihiatru, ori de altă
specialitate pentru boala somatică, aşa cum este necesar pentru orice serviciu
medical. În al doilea rând, serviciul terapeutic psihologic trebuie clar
definit. Consiliere, aşa cum apare cuvântul în contractul-cadru, este de o
generalitate şi ambiguitate care se pretează la orice interpretare. Conform dicţionarului,
consilier = sfătuitor. De sfătuit poate sfătui oricine de pe stradă pe oricine.
Este necesară, în normele de aplicare a contractului-cadru, o precizare exactă,
ce fel de tehnici de psihoterapie (tehnici, nu sfaturi!) vor fi decontate.
A
doua problemă priveşte scandaloasa „jumulire“ a celei mai sărace grupe de
populaţie, care prin lege şi H.G. apare ca şi cum ar fi fost gândită şi agreată
de Guvernul României. Despre ce este vorba? În fundamentarea dosarului pentru drepturi
de handicapat şi pentru dreptul la pensie pe caz de boală psihică, nu mai este
suficient diagnosticul medical. Fiecare bolnav – iar unii abia au bani de
autobuz ori de tren – vine la medicul specialist care constată diagnosticul, îl
pune ori îl confirmă şi îi înmânează o adeverinţă medicală sau un referat de
specialitate. Apoi, după confirmarea diagnosticului, trebuie să treacă şi
printr-un cabinet privat de psihologie (obligatoriu privat), unde, contra unei
sume de 70 de lei (pentru unii pensionari este o sumă imensă în raport cu
necesităţile lor), psihologul privat îi înmânează acelaşi buletin psihologic pe
care îl eliberase psihologul clinician, angajat al unităţii psihiatrice
eliberatoare, dar cabinetul privat îl eliberează cu un timbru, contra respectivei
sume (?!). De precizat că drepturile sociale ale bolnavilor derivă din
diagnosticul medical. De repetat că diagnosticul medical îl poate pune, conform
pregătirii, doar medicul psihiatru. Dar o H.G. strecurată cu iuţeală de mână
unor funcţionari guvernamentali cu nebăgare de seamă „trece vremea, să nu
pierdem, să prindem etc.“, procedură începută între sărbătorile de iarnă,
prevede că diagnosticul trebuie obligatoriu semnat de un psiholog din cabinet
privat, contra unei sume. În primul rând, ştiinţific şi logic, este absurd ca
un specialist să fie obligat să trimită un caz la un nespecialist care să-i
valideze capacitatea de expertiză. În al doilea rând, este de o imoralitate
scandaloasă ca, în numele guvernului, sutele de mii de bolnavi psihici şi
handicapaţi prin boli psihice, cea mai săracă grupă de populaţie din România, să
fie „jumuliţi“ la propriu. Înţeleg că toate cabinetele private de psihologie
trebuie eficientizate, dar nu printr-o asemenea modalitate. Înţeleg că într-o
societate săracă aceste cabinete private se pot greu eficientiza, dar nu
într-un mod atât de imoral. Pe de altă parte, toate unităţile psihiatrice au
psihologi clinicieni salarizaţi (care au o competenţă clinică infinit mai mare
decât cei din cabinetele private) şi au contribuit întotdeauna la nuanţarea
diagnosticului. Ei sunt îndemnaţi de legea actuală să devină imorali, să-şi
trimită cazurile la cabinetele private. Se cultivă şi se promovează
imoralitatea. Precizez că un diagnostic psihiatric nu necesită neapărat
expertiza psihologică. Diagnosticul psihiatric este un diagnostic clinic ca
orice diagnostic medical, iar drepturile acestor oameni bolnavi derivă din
diagnostic. Aceste sute de mii de oameni bolnavi, majoritatea definitiv, sunt
plimbaţi anual pe la comisii, care constată, an de an, că aşa s-au născut şi aşa
vor muri, că s-au îmbolnăvit definitiv, iar acum, în plus, li se bagă, de
asemenea anual, mâna în buzunar pentru profitul unor cabinete private. Guvernul
are datoria morală de a se spăla de această ruşine scandaloasă, chiar dacă vina
nu îi aparţine.
