Recent, la Editura Academiei de Ştiinţe
Medicale a apărut o carte de larg interes medical: Medicina internă românească din a
doua jumătate a secolului XX. Lucrarea, elaborată de prof. dr. Nicolae Baltă şi prof. dr. Ion Bruckner, poartă girul
Societăţii Române de Medicină Internă. Autorii şi-au asumat o mare
responsabilitate, de a scrie o monografie foarte bine documentată şi completă,
asupra ideilor şi conceptelor din medicina internă din perioada 1950–2000 şi
despre personalităţile şi şcolile medicale ce au ilustrat această epocă.
Ultimele cinci decenii ale secolului XX au
avut unele particularităţi ce au sporit interesul pentru istoria medicinii
interne. Specialitatea s-a schimbat fundamental prin explozia informaţională,
progresul tehnologiilor biomedicale şi prin aportul datelor din cercetarea
fundamentală care au ilustrat progresul în practica clinică. Au urmat logic,
desprinderea de noi specialităţi: cardiologia, pneumologia, gastroenterologia
şi hepatologia, nefrologia, hematologia, reumatologia, care însă au ştirbit
rolul integrativ al medicinii interne.
Monografia are în cuprins numeroase
capitole, scrise unitar şi în succesiune logică. Capitolele iniţiale – Din istoricul medicinii interne româneşti;
Dinamica evoluţiei medicinii interne de la început; Date şi preocupări de
sistematizare a evoluţiei medicinii interne – au un interes mai ales
istoric. Capitolul privind Trăsăturile
care definesc profilul medicului internist abordează o problemă de fond a
specialităţii: evoluţia de la medicina internă „generală“ sau globală la
conceptul integrativ modern. În acest sens, sunt făcute trimiteri la concepţiile
biologice integrative, promovate în mod deosebit de acad. Octavian Fodor şi
acad. I. Bruckner şi subliniate în discursurile de recepţie la Academia Română.
Dezvoltarea medicinii interne în România
pentru perioada 1950–2000 a avut loc prin colaborarea a trei sectoare de bază
ale vieţii medicale: instituţiile academice, universităţile de medicină,
institutele de cercetare; Societatea Română de Medicină Internă, prin activităţile
centrale şi regionale, precum şi prin publicaţiile sale (reviste); personalităţile
medicale care au orientat şi dinamizat specialitatea. În capitolul Medicina internă şi instituţiile academice este
amplu subliniate rolul universităţilor de medicină „istorice“ şi al facultăţilor
de medicină înfiinţate după 1990 în promovarea unor programe diversificate în învăţământul
de medicină internă. De asemenea, pentru mai multe decenii, Facultatea de Specializare
a Medicilor şi Farmaciştilor a jucat un rol important în dezvoltarea specialităţii
şi în spiritul modern al „educaţiei continue“.
O parte importantă a lucrării prezintă
sintetic personalităţile medicale ce au marcat specialitatea, ideile şi realizările
acestora în activităţile clinice şi de cercetare. Multe din acestea au creat
istorie: academicienii Daniel Danielopolu, Iuliu Haţieganu, N. Gh. Lupu, B.
Theodorescu, Octavian Fodor, Ioan Emil Bruckner. Şcolile medicale pe care le-au
creat şi echipele de specialişti pe care le-au format – prezente de asemenea în
monografie – au fost exemple de creativitate, devotament pentru profesie şi
pentru viaţa universitară.
Lucrarea este o carte unicat în
istoriografia medicinii interne din ţara noastră, ilustrativă şi educativă
pentru domeniul medical. Anterior acesteia fuseseră publicate capitole
fragmentare în monografii, articole cu tematică specială privind idei inovatoare
şi personalităţi ilustrând specialitatea, dar nu o lucrare exhaustivă şi
original structurată. Autorii, Societatea Română de Medicină Internă şi Editura
Academiei de Ştiinţe Medicale, merită felicitări.
