Planta de canabis (etimologic, cuvântul îşi
are originea la sciţi şi traci, fiind preluat şi introdus în circuitul european
de grecii antici) este acceptată ca fiind una din primele plante cultivate de
om, iar descoperirile arheologice şi istorice indică prezenţa ei în activitatea
omului încă din perioada 8000–6000 î.e.n, iniţial pentru construcţii, îmbrăcăminte
şi alimente, ulterior integrată pe direcţii spirituale şi medicale.
Prima atestare a utilizării cânepei este
atribuită mai des Chinei, unde fibrele plantei erau utilizate la fabricarea de ţesături,
funii, hârtie şi alte produse. Canabisul era folosit pe larg, inclusiv în
scopuri de medicaţie, fiind introdus şi descris în primul text medical bazat pe
tratamentul cu ierburi – cea mai veche farmacopee, Pen Tsao, a împăratului Shennong, datată 2737 î.e.n., larg răspândită
ulterior prin tradiţii orale şi pusă pe hârtie tocmai în secolul I d.C. În altă
documentare despre utilizarea medicală, este descris rolul analgetic al plantei
de către fondatorul chirurgiei chineze, Hua Tuo, care a trăit în anii 140–208
e.n.
În India, canabisul a fost mai larg
utilizat, în special în scopuri spirituale şi medicale, după 1600–1400 î.e.n. În
Atharvaveda, cânepa este una din cele cinci plante sacre, care scapă de nelinişte
şi aduce fericire, fiind atribuită divinităţii Shiva, mai apoi implicată în
meditaţiile călugărilor din templele taoiste şi budiste. Utilizarea medicală
cunoscută – ingerarea de seminţe, preparări lichide din amestecuri ale plantei
sau inhalarea fumului amestecurilor – era de ajutor în numeroase afecţiuni,
astfel că indicaţiile perioadei relevau rolurile de analgetic (în nevralgii),
anticonvulsivant (epilepsie, rabie), hipnotic, tranchilizant (anxietate,
isterie), antiinflamator (reumatism), antibiotic (utilizare topică în infecţii
ale pielii), antiparazitar, antispasmodic (diaree), stimulator de apetit etc.
În Egipt, folosirea canabisului pentru
tratarea afecţiunilor a fost menţionată în mai multe izvoare, ilustrative fiind
papirusurile Ramesseum III (1700 î.e.n.) şi Hearst (cca 1500 î.e.n.). Au fost găsite
şi interpretate legături religioase ce vizau planta de canabis, în inscripţiile
piramidelor din Memphis (2350 î.e.n.) şi pe baza rămăşiţelor vegetale
identificate în sarcofagele lui Amenhotep IV şi Ramses II, datarea fiind 1350 şi,
respectiv, 1210 î.e.n. Utilizarea terapeutică a plantei de canabis era cunoscută
şi aplicată şi de alte popoare, precum asirienii, unde a fost consemnată în
timpul domniei regelui Esarhaddon (680–669 î.e.n.), şi persanii în secolele
VIII-VII î.e.n, după scrierile zoroastriene.
În era creştină, cunoştinţele despre
canabis s-au răspândit prin diverse lucrări ale mai multor medici renumiţi.
Grecul Pedanius Dioscorides, medic în vremea împăratului roman Nero, a scris în
lucrarea sa De Materia Medica (70
e.n.) despre proprietăţile benefice ale canabisului. Plinius cel Bătrân, în
lucrarea Naturalis Historia (cca
77–79 e.n.), descria rolul canabisului în alienări ale fizicului şi spiritului.
Alte texte medicale în care se menţionează caracteristici curative ale plantei
de canabis sunt şi cele din sec. VIII–IX ale medicilor din Persia şi Siria,
Sabur ibn Sahl şi al-Kindi, care au introdus planta în ştiinţele medicale
arabe, continuate mai apoi de Avicenna.
Canabisul este direct corelat şi cu spaţiul
românesc, începând cu fumegaţiile de cânepă pe pietre încinse, utilizarea
fibrelor pentru textile, construcţii şi alte întrebuinţări, atestate de Herodot
la sciţi şi traci. Este documentată succint şi utilizarea canabisului de
Alexandru Lăpuşneanu, la apoteca din Bistriţa, cultivarea plantei de călugării
din mănăstirile Sfânta Vineri şi Balica din Iaşi din timpurile lui Vasile Lupu,
dar şi folosirea domestică largă, chiar până la începutul secolului XX. Tradiţia
cultivării şi prelucrării cânepei a fost continuată de România socialistă, prin
asigurarea până la 56.000 ha pentru producţia plantei, situându-se pe primul
loc în Europa şi al patrulea în lume, până în 1989. Totodată, cultura cânepei a
pătruns şi în obiceiurile de sărbători şi chiar bucătăria românilor, de la mărţişoare
şi covoare naţionale, până la mămăligă şi turte dulci cu făină din seminţele
plantei.
În epoca modernă studiul medical al specieiCannabis sativa a fost reluat de
medicul irlandez William O’Shaughnessy, în articolul „On the preparations of Indian hemp or Ghanja“ (1839), după mai
multe cercetări efectuate la Calcutta, text în care se pune accentul pe
caracterul analgetic şi anticonvulsivant. În 1845, psihiatrul francez
Jacques-Joseph Moreau subliniază în „Du
hachisch et de l’aliénation mentale“ mai multe proprietăţi şi posibilităţi
terapeutice ale canabisului, cu date din numeroase experimente şi observări,
inclusiv pe sine şi studenţii săi.
Primul studiu ştiinţific guvernamental a
fost realizat în 1860 de Societatea Medicală din Ohio, iar raportul prezentat
de dr. R. R. M’Meens releva o serie de condiţii patologice în care canabisul
s-a dovedit efectiv: nevralgii, mialgii, dismenoree, convulsii, dureri reumatice,
astm, psihoză postpartum, lipsă de apetit etc. În 1890, neurologul John Russell
Reynolds scria în Lancet despre
aplicaţiile medicale ale plantei de canabis, în insomnii, migrene, convulsii,
depresii, dismenoree.
Către sfârşitul secolului XIX, în Europa şi
SUA, deja se produceau în jur de 30 de tipuri de extracte şi tincturi pe baza
plantei de canabis în numeroase laboratoare şi au fost publicate aproximativ o
sută de articole şi sinteze în legătură cu aplicaţiile sale pentru tratament.
William Osler, într-o publicaţie din 1915,
sublinia avantajele preparaţiilor plantei de canabis în mai multe patologii, cu
referire specială la disfuncţiile neurologice şi migrenă. O descriere
terapeutică apare şi în ediţia din 1924 a amplei lucrări Analytic Cyclopedia of Practical Medicine, editată de Charles
Eucharist de Médicis Sajous şi Louis Theo de Médicis Sajous, care enumeră peste
30 de maladii în care era indicat canabisul.
Încă din primele decenii ale secolului
trecut, utilizarea canabisului devenea treptat mai puţin răspândită, din mai
multe motive, precum apariţia şi dezvoltarea rapidă a preparatelor sintetice,
gradarea şi tipizarea dificilă a soluţiilor de canabis pentru uz medical,
informaţia insuficientă privind constituenţii plantei şi mecanismele de acţiune
etc.
În anii ’30–’50, se derulează campanii
media de propagandă, prin filme cu scenarii speciale: The assassin of youth (Asasinul tinerilor), Reefer madness (Nebunia ţigării), The devil weed with roots in hell (Iarba diavolului cu rădăcini în
iad) şi alte producţii asemănătoare; interviuri la radio şi televizate şi
articolele din ziare completează campania coordonată de Biroul Federal pentru
Narcotice. Acţiunile sociale şi legislative pentru criminalizarea tuturor
activităţilor ce vizau planta erau susţinute inclusiv prin fonduri private, reuşindu-se
excluderea canabisului din farmacopeea SUA în 1941 şi interzicerea cercetărilor
medicale în 1944.
Pe parcursul anilor ’50, în SUA, se
interzice utilizarea plantei, ca rezultat al descrierilor: drogul cel mai
violent, periculos şi adictiv; plantă asociată cu cel mai de temut inamic al ţării;
substanţă controlată de comuniştii chinezi împotriva naţiunii americane; toţi
utilizatorii de heroină sunt victime ale canabisului etc. În 1961, prin
intermediul Convenţiei unice ONU asupra drogurilor, reprezentanţii SUA introduc
interdicţia pentru utilizarea plantei de canabis pentru următorii 30 de ani, în
majoritatea statelor lumii. Cu toate acestea, din anii ’60, în Statele Unite
creşte consumul recreaţional al canabisului, astfel răspândindu-se şi informaţii
anecdotice ale beneficiilor medicale ale plantei.
Cercetarea canabisului a continuat în Marea
Britanie şi Canada, iar în Israel s-a descoperit constituentul principal al
canabisului, tetrahidrocanabinolul, mai târziu şi alţi componenţi
farmacologici activi. În 1985, FDA aprobă utilizarea în SUA a preparatului
comercial Marinol, apoi Sativex ş.a.
În ediţia din 1987 a Manualului Merck, se
relevă că „utilizarea canabisului nu conduce la dereglări de personalitate şi
disfuncţii sociale, iar interdicţiile sunt fundamentate politic şi nu
toxicologic“. În 1988, se descoperă primul receptor canabinoid, urmată de
identificarea, în 1992, a primului endocanabinoid sintetizat de organismul
uman. În 1996, statul California votează Propunerea 215 pentru utilizarea
canabisului medical în formă naturală, iar în 2003, Canada devine prima ţară
care aprobă aceleaşi prevederi. La ora actuală, utilizarea medicală a
canabisului este permisă în mai multe ţări europene (Austria, Olanda, Germania,
Elveţia, Belgia), în Israel şi 16 state din SUA. Numărul studiilor ştiinţifice în
acest domeniu este de ordinul miilor, majoritatea elaborate în ultimii 25 de
ani.
Există,
în prezent, numeroase organizaţii care sprijină crearea unui cadru legislativ
pentru uzul medical al canabisului. Acesta ar putea conduce la ajustări în
strategiile de sănătate, sociale, judiciare şi economice, în corelare cu
informarea adecvată şi constantă a societăţii şi implicarea cercetătorilor
pentru dezvoltare şi o educaţie corectă şi durabilă. Studierea proprietăţilor
canabisului şi ale componenţilor săi naturali, ale omologilor sintetici sau ale
produşilor similari din organismul uman, face obiectul mai multor organizaţii
internaţionale, precum International Cannabinoid Research Society sau
International Association for Cannabinoid Medicines.