Ce păcat că dărâmarea statuilor, multe din
ele goale pe dinăuntru, nu e un criteriu pentru alegerea în Academia Română!
Dacă ar fi fost aşa, Lucian Boia
devenea de mult nemuritor şi şi-ar fi ocupat fotoliul cu mai mult folos, aplomb
şi discernământ decât unele din figurile care (încă) populează acest areopag al
consacrării spiritualităţii româneşti. Aşa, nu i-a rămas profesorului de la
Universitatea din Bucureşti, născut în 1944, decât să scrie bine, despre ce e într-adevăr
important, într-o serie de monografii care a început cu Istorie şi mit în conştiinţa românească (1997), Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi
ficţiune (1998) şi Două secole de
mitologie naţională (1999), a continuat, strălucit, în acest deceniu, cu „Germanofilii“. Elita intelectuală românească
în anii primului război mondial (2009) şi s-a impus din nou cu una din cele
mai bune cărţi ale ultimului an, CAPCANELE
ISTORIEI. ELITA INTELECTUALĂ ROMÂNEASCĂ ÎNTRE 1930 ŞI 1950
(Humanitas, 2011). O carte fundamentală pentru a înţelege o istorie „cu întorsături
neaşteptate şi brutale“, în care eroii lui Boia, oameni care sunt consideraţi încăla crème de la crème într-o ţară în
continuă tranziţie, au trăit (ca şi noi, astăzi) „iluzii, refuzuri, adaptări,
cedări, evadări…“.
E
mult de spus despre o asemenea performanţă. Aşa că îmi voi restrânge
comentariul doar la oamenii şi întâmplările care privesc lumea medicală. Dintre
toţi intelectualii menţionaţi de Lucian Boia, figura cea mai luminoasă este
aceea a profesorului Grigore T. Popa. Influenţa lui Gr. T. Popa devine hotărâtoare
în aprilie 1944, când profesorul redactează celebrul Memoriu al Universitarilor prin care se cerea „imediata încetare a
războiului“ din partea României. Desigur, cererea ar fi fost justificată încă
din decembrie 1942, când forţele armate române, prost conduse de mareşalul Ion
Antonescu, pierduseră 170.000 de oameni (morţi sau prizonieri) după înfrângerile
de la Cotul Donului şi Stalingrad. Oricum, mai bine mai târziu decât niciodată;
memoriul a influenţat orientarea Partidului Naţional Ţărănesc către o înţelegere
cu celelalte forţe politice din ţară dornice să extragă România din alianţa cu
Germania şi Italia, ce se dovedise dezastruoasă din toate punctele de vedere.
Dintre medicii cunoscuţi ai timpului, memoriul a fost semnat doar de C. I.
Parhon şi D. Danielopolu, care s-au alăturat lui Al. Rosetti, Andrei Oţetea, S.
Stoilov şi C. Daicoviciu. E important de subliniat acum, la fel cum o face şi
Lucian Boia, că Gr. T. Popa a fost nu numai un antifascist convins, dar şi un
anticomunist intransigent şi că „mai mult decât oricare alt universitar a fost
omul unor convingeri democratice ferme“. Convingerile ferme îl vor costa scump;
numit decan al Facultăţii de Medicină din Bucureşti imediat după eliminarea lui
Antonescu, Gr. T. Popa va pierde această funcţie numai doi ani mai târziu. Alţii,
mai maleabili, devin piese de rezistenţă ale noii orânduiri. Dintre ei,
ascensiunea cea mai fulgerătoare o are C. I. Parhon, care revine în 1944 la
facultate ca profesor (fusese pensionat de guvernul naţional-legionar, în 1940)
şi imediat după aceea este ales preşedinte al Asociaţiei Române pentru Strângerea
Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS).
Pentru
prima oară într-o monografie adresată publicului larg, este descrisă disproporţia
uriaşă dintre numărul studenţilor evrei la Medicină şi a cadrelor didactice de
aceeaşi etnie în perioada interbelicului târziu, adică în al doilea deceniu de
la adoptarea unei Constituţii care consfinţea egalitatea în drepturi a tuturor
cetăţenilor. În anul universitar 1936–1937, ei constituie 15% din studenţi la
Bucureşti, 15% la Iaşi şi 10% la Cluj. În acelaşi timp, mai puţin de 1% din numărul
cadrelor didactice superioare de la Bucureşti sunt de aceeaşi etnie (conferenţiarii
Max Popper, Mauriciu Blumenthal, Osias Kaufmann-Cosla şi Anghel Radovici).
Chiar şi aşa, Facultatea de Medicină din Bucureşti pare să fi fost o instituţie
relativ tolerantă, pentru că avea în total 20 de evrei cadre didactice, în timp
ce la Iaşi erau doi asistenţi şi un preparator, iar la Facultatea de Medicină
din Cluj – doi preparatori şi o secretară. După legile discriminatorii
antisemite adoptate în perioada 1938–1940 de guvernele conduse de Octavian Goga
şi A.C. Cuza, patriarhul Miron Cristea şi de Ion Antonescu şi Horia Sima,
studenţii evrei sunt exmatriculaţi de la toate universităţile din ţară, iar
cadrele didactice sunt concediate fără vreun alt motiv. Protestele celor în
cauză nu au avut niciun efect. Potrivit lui Lucian Boia, există un memoriu
semnat de conferenţiarul Max Popper, în care renumitul clinician încerca să
schimbe decizia ministrului educaţiei naţionale D. Caracostea, subliniind
faptul că fusese „născut în ţară din părinţi născuţi în ţară“ şi că participase
ca medic militar înrolat voluntar la campaniile din 1916–1918 şi 1919. A avut
noroc să rămână la Facultatea din Bucureşti, în timpul războiului împotriva
Uniunii Sovietice, alături de 482 de români şi şapte germani, numai doctorul
Max Marbe, asistent universitar, care fusese decorat pentru fapte de bravură
sub focul inamicului în timpul primului conflict mondial. Dintre evreii de la
Facultatea de Litere din Bucureşti, a trecut prin furcile caudine ale curăţirii
etnice numai conferenţiarul Tudor Vianu, iar la Facultatea de Ştiinţe doar
asistenta Margareta Valeriu, al cărei tată devenise creştin ortodox şi fusese împământenit
încă din timpul vechiului regat.
Concedierile abuzive nu i-au afectat însă
numai pe evrei; în timpul guvernării legionare, au fost scoase din învăţământ
pentru că împliniseră 65 de ani cele mai importante personalităţi academice ale
României: istoricul N. Iorga, filosofii P. P. Negulescu şi C. Rădulescu-Motru,
biologul Emil Racoviţă, inginerul N. Vasilescu-Karpen şi mulţi alţii.
Pensionarea obligatorie la 65 de ani, o acţiune cinică şi nedemnă, prezentă şi în
noua Lege a Educaţiei Naţionale (2011) are deci o istorie lungă. Pe cei mai
tineri, ne spune Boia, comisia de evaluare, care-i includea, printre alţii, „pe
legionarii T. Herseni, I. Facaoaru şi D. Găzdaru“, i-a îndepărtat din învăţământ
trimiţându-i la alte instituţii. E cazul lui George Emil Palade, mai târziu
laureat al Premiului Nobel şi cel mai celebru medic român al tuturor
timpurilor. Cunoscut antilegionar, Palade a fost acuzat că întreţine „legături
cu evreii“ şi deci se face vinovat de atitudine antinaţională. În plus, hotărăşte
comisia, era şi afemeiat: „ca intern al spitalelor Eforiei a avut o purtare
imorală, compromiţând pe toţi colegii săi interni prin aceea că a întreţinut
legături intime cu surorile de spital, din care a rezultat şi un copil“. Din câte
ştiu, nu există un studiu amănunţit al sexualităţii interdisciplinare din
spitalele universitare din România, dar nu cred că povestea junelui Palade, în
cazul în care ar fi adevărată, să fi avut caracter de excepţie. Pentru Palade,
cealaltă instituţie ajunge să fie Rockefeller University din New York, aşa că
se poate spune, din nou, că totul e bine când se termină cu bine. În America.
