Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  OPINII

Istoria şi capcanele ei

Viața Medicală
Prof. dr. Peter MANU joi, 12 aprilie 2012
   Ce păcat că dărâmarea statuilor, multe din ele goale pe dinăuntru, nu e un criteriu pentru alegerea în Academia Română! Dacă ar fi fost aşa, Lucian Boia devenea de mult nemuritor şi şi-ar fi ocupat fotoliul cu mai mult folos, aplomb şi discernământ decât unele din figurile care (încă) populează acest areopag al consacrării spiritualităţii româneşti. Aşa, nu i-a rămas profesorului de la Universitatea din Bucureşti, născut în 1944, decât să scrie bine, despre ce e într-adevăr important, într-o serie de monografii care a început cu Istorie şi mit în conştiinţa românească (1997), Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune (1998) şi Două secole de mitologie naţională (1999), a continuat, strălucit, în acest deceniu, cu „Germanofilii“. Elita intelectuală românească în anii primului război mondial (2009) şi s-a impus din nou cu una din cele mai bune cărţi ale ultimului an, CAPCANELE ISTORIEI. ELITA INTELECTUALĂ    ROMÂNEASCĂ   ÎNTRE 1930 ŞI 1950 (Humanitas, 2011). O carte fundamentală pentru a înţelege o istorie „cu întorsături neaşteptate şi brutale“, în care eroii lui Boia, oameni care sunt consideraţi încăla crème de la crème într-o ţară în continuă tranziţie, au trăit (ca şi noi, astăzi) „iluzii, refuzuri, adaptări, cedări, evadări…“.
   E mult de spus despre o asemenea performanţă. Aşa că îmi voi restrânge comentariul doar la oamenii şi întâmplările care privesc lumea medicală. Dintre toţi intelectualii menţionaţi de Lucian Boia, figura cea mai luminoasă este aceea a profesorului Grigore T. Popa. Influenţa lui Gr. T. Popa devine hotărâtoare în aprilie 1944, când profesorul redactează celebrul Memoriu al Universitarilor prin care se cerea „imediata încetare a războiului“ din partea României. Desigur, cererea ar fi fost justificată încă din decembrie 1942, când forţele armate române, prost conduse de mareşalul Ion Antonescu, pierduseră 170.000 de oameni (morţi sau prizonieri) după înfrângerile de la Cotul Donului şi Stalingrad. Oricum, mai bine mai târziu decât niciodată; memoriul a influenţat orientarea Partidului Naţional Ţărănesc către o înţelegere cu celelalte forţe politice din ţară dornice să extragă România din alianţa cu Germania şi Italia, ce se dovedise dezastruoasă din toate punctele de vedere. Dintre medicii cunoscuţi ai timpului, memoriul a fost semnat doar de C. I. Parhon şi D. Danielopolu, care s-au alăturat lui Al. Rosetti, Andrei Oţetea, S. Stoilov şi C. Daicoviciu. E im­portant de subliniat acum, la fel cum o face şi Lucian Boia, că Gr. T. Popa a fost nu numai un antifascist convins, dar şi un anticomunist intransigent şi că „mai mult decât oricare alt universitar a fost omul unor convingeri democratice ferme“. Convingerile ferme îl vor costa scump; numit decan al Facultăţii de Medicină din Bucureşti imediat după eliminarea lui Antonescu, Gr. T. Popa va pierde această funcţie numai doi ani mai târziu. Alţii, mai maleabili, devin piese de rezistenţă ale noii orânduiri. Dintre ei, ascensiunea cea mai fulgerătoare o are C. I. Parhon, care revine în 1944 la facultate ca profesor (fusese pensionat de guvernul naţional-legionar, în 1940) şi imediat după aceea este ales preşedinte al Asociaţiei Române pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS).
   Pentru prima oară într-o monografie adresată publicului larg, este descrisă disproporţia uriaşă dintre numărul studenţilor evrei la Medicină şi a cadrelor didactice de aceeaşi etnie în perioada interbelicului târziu, adică în al doilea deceniu de la adoptarea unei Constituţii care consfinţea egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor. În anul universitar 1936–1937, ei constituie 15% din studenţi la Bucureşti, 15% la Iaşi şi 10% la Cluj. În acelaşi timp, mai puţin de 1% din numărul cadrelor didactice superioare de la Bucureşti sunt de aceeaşi etnie (conferenţiarii Max Popper, Mauriciu Blumenthal, Osias Kaufmann-Cosla şi Anghel Radovici). Chiar şi aşa, Facultatea de Medicină din Bucureşti pare să fi fost o instituţie relativ tolerantă, pentru că avea în total 20 de evrei cadre didactice, în timp ce la Iaşi erau doi asistenţi şi un preparator, iar la Facultatea de Medicină din Cluj – doi preparatori şi o secretară. După legile discriminatorii antisemite adoptate în perioada 1938–1940 de guvernele conduse de Octavian Goga şi A.C. Cuza, patriarhul Miron Cristea şi de Ion Antonescu şi Horia Sima, studenţii evrei sunt exmatriculaţi de la toate universităţile din ţară, iar cadrele didactice sunt concediate fără vreun alt motiv. Protestele celor în cauză nu au avut niciun efect. Potrivit lui Lucian Boia, există un memoriu semnat de conferenţiarul Max Popper, în care renumitul clinician încerca să schimbe decizia ministrului educaţiei naţionale D. Caracostea, subliniind faptul că fusese „născut în ţară din părinţi născuţi în ţară“ şi că participase ca medic militar înrolat voluntar la campaniile din 1916–1918 şi 1919. A avut noroc să rămână la Facultatea din Bucureşti, în timpul războiului împotriva Uniunii Sovietice, alături de 482 de români şi şapte germani, numai doctorul Max Marbe, asistent universitar, care fusese decorat pentru fapte de bravură sub focul inamicului în timpul primului conflict mondial. Dintre evreii de la Facultatea de Litere din Bucureşti, a trecut prin furcile caudine ale curăţirii etnice numai conferenţiarul Tudor Vianu, iar la Facultatea de Ştiinţe doar asistenta Margareta Valeriu, al cărei tată devenise creştin ortodox şi fusese împământenit încă din timpul vechiului regat.
   Concedierile abuzive nu i-au afectat însă numai pe evrei; în timpul guvernării legionare, au fost scoase din învăţământ pentru că împliniseră 65 de ani cele mai importante personalităţi academice ale României: istoricul N. Iorga, filosofii P. P. Negulescu şi C. Rădulescu-Motru, biologul Emil Racoviţă, inginerul N. Vasilescu-Karpen şi mulţi alţii. Pensionarea obligatorie la 65 de ani, o acţiune cinică şi nedemnă, prezentă şi în noua Lege a Educaţiei Naţionale (2011) are deci o istorie lungă. Pe cei mai tineri, ne spune Boia, comisia de evaluare, care-i includea, printre alţii, „pe legionarii T. Herseni, I. Facaoaru şi D. Găzdaru“, i-a îndepărtat din învăţământ trimiţându-i la alte instituţii. E cazul lui George Emil Palade, mai târziu laureat al Premiului Nobel şi cel mai celebru medic român al tuturor timpurilor. Cunoscut antilegionar, Palade a fost acuzat că întreţine „legături cu evreii“ şi deci se face vinovat de atitudine antinaţională. În plus, hotărăşte comisia, era şi afemeiat: „ca intern al spitalelor Eforiei a avut o purtare imorală, compromiţând pe toţi colegii săi interni prin aceea că a întreţinut legături intime cu surorile de spital, din care a rezultat şi un copil“. Din câte ştiu, nu există un studiu amănunţit al sexualităţii interdisciplinare din spitalele universitare din România, dar nu cred că povestea junelui Palade, în cazul în care ar fi adevărată, să fi avut caracter de excepţie. Pentru Palade, cealaltă instituţie ajunge să fie Rockefeller University din New York, aşa că se poate spune, din nou, că totul e bine când se termină cu bine. În America.
 

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 de lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC