A apărut la Editura Muzeului Naţional al
Literaturii Române cartea Identitate naţională
şi medicină socială – antropologie
culturală, psihiatrie şi eugenism în România – 1800–1945, scrisă de conf.
dr. Octavian Buda, de la Catedra de Istorie a Medicinii a Facultăţii de Medicină
Generală din Bucureşti.
Blaga a lansat în limba română noţiunea de
matrice stilistică, noţiune paradigmatică, prin care înţelegem că toate
manifestările şi producţiile culturale şi de civilizaţie (arte, ştiinţe,
politică, viaţa de zi cu zi, etc.) ale unei epoci, ale unui moment istoric,
poartă o pecete specifică acelei epoci. Cu uşurinţă vei recunoaşte, în faţa
unui singur produs (fie el discurs medical, discurs şi fapt politic, ori produs
material, etc.) „matricea stilistică“ a unei epoci, iar după ea, toate
aspectele culturii şi civilizaţiei acelei epoci. Este suficient să vezi un
portret cu işlic pentru a recunoaşte şi a vedea în ochii memoriei toate formele
de manifestare ale epocii fanariote. Este destul să ai în faţă un joben pentru
a avea în faţa imaginaţiei o întreagă altă epocă. Cu atât mai evident este
acest lucru în faţa modului de a gândi (exprimat în modalităţi discursive),
indiferent de domeniul cunoaşterii. Această realitate permite concluzia că
orice specialitate a activităţii umane, prin generalitatea pe care i-o conferă
„matricea stilistică“, este în „rodul“ său un ingredient cultural şi de
civilizaţie. Aceste meditaţii mi le-au stârnit cartea colegului Octavian Buda,
pe care o iei iniţial cu curiozitatea neutră a lui „ia să vedem“, apoi nu o mai
laşi din mână până nu o citeşti. Ţine de tehnica autorului darul de a-ţi stârni
continuu curiozitatea, având tot timpul impresia că „acum, acum vine ceva mai
important“. Şi într-adevăr vine, dar în faţă îţi răsare un alt „acu, acu…“.
Iertată fie-mi comparaţia, dar o găsesc plastică. Stai călare pe măgar (pe
ignoranţă) şi cu un fel de undiţă îi ţii măgarului în faţă morcovul după care
fuge bietul neştiutor.
Dincolo de tehnica autorului, însă, este conţinutul
exemplificărilor discursive ale personalităţilor medicinii româneşti de-a
lungul unui veac şi jumătate. Este uimitor cât de repede „înverzeşte“ câmpul naţional
după stingerea pârjolului fanariot, dar mai ales este un spectacol ideatic,
ampla şi revigoranta dezbatere despre modernizarea la zi a societăţii româneşti
începând cu jumătatea secolului XIX, sectorul medical fiind reprezentat
începând cu Anastasie Fătu, primul medic membru al Academiei Române, ctitor în
mai multe direcţii sanitare şi George Bogdan, un deschizător de drumuri în
medicina legală. Ceea ce străbate ca un fir roşu discursurile tuturor
personalităţilor sunt nivelul de educaţie a populaţiei, starea de sănătate a
populaţiei, înfiinţarea şi dezvoltarea la zi a instituţiilor democratice,
medicale şi de cercetare în ţară, promovarea cercetării autohtone la nivelul
celei europene şi modernizarea cunoştinţelor ştiinţifice, biologice în general şi
mai ales medicale. Este surprinzător cât de repede corpul medical românesc a
ajuns să rivalizeze în creativitate şi să contribuie la sporirea tezaurului ştiinţific
al Europei, prin marii săi reprezentanţi Mina Minovici, V. Babeş, Gheorghe
Marinescu, Nicolae Paulescu, Constantin Parhon, Francisc Rainer, Thoma Ionescu şi
alţii (este această carte mai ales o fereastră a istoriei medicinii legale!),
toţi promovaţi atunci când noţiunea de clientelă se limita la cea de pacientură
şi nu exista alt criteriu de promovare decât valoarea. Rămâi aproape şocat,
citind discursurile de dinainte de al Doilea Război Mondial, de cât de „la zi“,
în cercetare, nu doar în practică, se gândea în România şi câtă involuţie, ce
noapte întunecată au adus miciurinismul, marxismul şi atitudinea antigenetică a
politicii ştiinţifice comuniste, noapte din care abia ieşim. Citind această
carte orice medic român, orice român de altfel, va simţi că are dreptul la
demnitate deplină, la a sta cu capul sus printre colegii din alte geografii şi
că are obligaţia de a face orice pentru a restaura ziua deplină în viaţa
medicală românească. Apelul la istorie este reconfortant. Avem nevoie de
istoria medicinii româneşti. Pentru acest popor, istoria medicinii sale este un
argument cultural pentru demnitate şi identitate. Am defilat aristocratic în a
doua jumătate a sec. XIX şi prima jumătate a sec. XX. Am fost trădaţi de
istorie şi târâţi prin tenebre. Trebuie să ne ridicăm, să lepădăm ponoseala şi
mizeria istoriei, şi să ne reluăm defilarea cu pretenţii spre viitor.
