„Pentru unii mumă, pentru alții ciumă”, titra luni un site de
știri, vorbind despre felul în care unele salarii din sănătate au
crescut și altele au scăzut, după publicarea recentă, de către
Ministerul Sănătății, a noului regulament de sporuri. Lumea noastră e
din nou în frământare: în spitale, cei nedreptățiți organizează proteste
spontane. Grupurile din social media ale diferiților profesioniști
sanitari s-au trezit din moțăială, mesajele și opiniile abundă. E mai
multă teamă și nevoie de a fi ascultat, decât vreo structură coerentă în
discuțiile de acolo.
Cât despre solidaritate, ea nu e prezentă
decât cel mult în nemulțumirea comună față de decidenți. Prea puțin și
prea târziu, în condițiile în care mult mai pregnante sunt sentimentele
injustiției, neaprecierii și abandonului, emoții tari care alimentează
dezbinarea dintre noi. Asta pentru că, dincolo de balbismul exasperant
al guvernanților, de vechiul conflict dintre promisiunile demagogice și
voința reală de schimbare, combinat cu lipsa de plan și viziune,
neliniștea socială actuală e doar un nou capitol al unei lungi istorii
de inegalitate intra-medicală.
Și nu mă refer doar la
inegalitatea financiară. Ea e cea mai dureroasă, dar e doar un caz
particular al unor diferențe mai adânci. Când mi-am început exercițiul
funcțiunii, la început de 2005, medicii rezidenți aveau niște venituri
din care o familie normală nu putea subzista. Erau începuturile
comunicării online și începeam să aflăm povești despre colegi de-ai
noștri care trebuiau să-și cârpească repetat pantalonii rupți și în
general să facă sacrificii umilitoare doar ca să aibă un acoperiș
deasupra capului. Unii continuau să conteze pe susținerea părinților,
prelungind adolescența până pe la treizeci de ani. Mulți își luau un al
doilea serviciu. Dacă n-ai trecut prin asta, e greu de imaginat cum poți
să ai două servicii, atunci când unul e medicina în perioada cea mai
intensă și solicitantă a începutului de carieră. Eu însumi
descoperisem că puteam face traduceri, cu care aproape îmi dublam
salariul – și era salariu de psihiatrie, cu spor de pericol de 75%.
Lucram noaptea, oricum era prea cald vara în blocurile din Rahova ca să
poți dormi, și la douăzeci și ceva de ani nu simțeam efortul. Acum însă
n-aș mai fi în stare, jobul de părinte combinat cu cel de medic cu
responsabilitate deplină îmi consumă toate resursele.
Lucrurile
s-au mai ameliorat pentru rezidenți, cel puțin financiar, dar mă întreb
dacă ele sunt mai bune și ca situație socială. Când eram rezidenți, mai
toți eram niște nimeni, outsideri, povești trecătoare demne de a fi
uitate. Ca să fii o poveste memorabilă, trebuia să faci parte dintr-o
poveste mai mare. Orizonturile erau închise la culoare în România și
mulți dintre noi, decât să încerce să repare legătura patologică cu
breasla și societatea din România, au preferat să o rupă complet,
emigrând.
Chiar și așa, rezidenții erau privilegiați față de
„personalul mediu”. Cu colegele noastre asistente, comunicarea era
derizorie. Parcă trăiam pe planete diferite și nu conlucram în același
stabiliment. Nu ne interesa unii de alții, dincolo de scris condica și
administrarea tratamentului. Erau reguli ierarhice de neîncălcat.
Ajuns în Franța, am avut micul șoc de a-mi vedea diagnosticele
discutate și chiar contestate de asistenți medicali. Așa ceva era de
negândit în România. Oi fi avut eu blugii cârpiți, dar eram medic, adică
un mic zeu în pantaloni uzați. A trebuit să plec o vreme ca să înțeleg
cât de important e conceptul de echipă terapeutică.
În România
încă nu e înțeles. Fiecare nivel de organizare e izolat de ansamblul
comunității. Medicii, asistentele, infirmierele, personalul TESA nu știu
unii de alții și, în vidul ignoranței, încolțește și prosperă
disprețul. Suntem mai legați de dispreț și suspiciune decât de
înțelegere și compasiune, iar asta de mulți ani. Și la stat, și „la
privat”, și în spitale, și în policlinici, la congrese și chiar și
online. Vorbim mai mult în secret decât unii cu alți, iar când în
sfârșit, copleșiți de ce criză ne mai aduce clipa de față, începem să
discutăm, sunt mai mereu izbucniri emoționale, frustrări adunate,
strigăte slab articulate de ajutor, agățarea aproape disperată de
diverși țapi ispășitori. Dacă mă uit mai bine, chiar și textul de față e
o astfel de izbucnire. Și, când criza trece, ratăm încă o șansă de
progres și ne întoarcem la nefericirea noastră cronică.
Alternativ, poți să îți petreci timpul în singurătate. Să găsești o
insulă departe de aglomerația spitalicească, să îți deschizi un cabinet,
sau să trăiești iluzia independenței. Doar că independența nu e cu
adevărat posibilă în medicină. Nici măcar cea financiară, darămite cea
profesională. Practica izolată a medicinei poate te scutește de
toxicitatea mediului de lucru în comun, dar atrage anxietate și
insatisfacție și, până la urmă, produce acte medicale insuficiente și
inadecvate.
Așa că, până la urmă, nu avem de ales decât să fim
solidari. Medicii, asistenții, infirmierii, personalul TESA, toți.
Solidari între noi și cu pacienții noștri. Restul e dezbinare și
diversiune, care nu vor duce altundeva decât la ruină.