Cel care a scris
expunerea de motive pentru proiectul legii prevenției e cel mai bun consilier
politic al... social-democraților. A bifat două performanțe dintr-o lovitură: să
omoare legea șchioapătă pe care o fundamentează înainte ca ea să ajungă la
comisiile de specialitate și să întoarcă precum un bumerang o șmecherie
electorală pe care liberalii n-au gândit-o până la capăt. Ca nefericită
pledoarie pentru salvarea cu sila și bani mulți a sănătății individuale, legea
prevenției a aruncat asupra Alinei Gorghiu, cosemnatară a proiectului, alături
de Eugen Nicolăescu, un val de nepopularitate pentru care alți politicieni au
muncit mult mai mult. Nu puțini au acuzat-o direct de genocid, criticând nu
atât pe fond propunerile din draftul legii, cât exemplele de penalizare a
pacienților neascultători trântite în expunerea de motive cu superficialitatea
cu care un student în sesiune trece prin materie în noaptea dinaintea examenului.
Cum s-a ajuns aici? Într-o țară săracă nu doar în portofel, ci
și în cultură politică, să vii cu un plan pentru sănătate coerent și metode
probate științific ar fi… obositor. Ar trebui să faci studii sau măcar să le
aduni pe cele făcute de alții, să îți întemeiezi propunerile pe principii
verificate, să nu reinventezi roata, ci să împrumuți „roți“ dovedit eficiente
în contexte similare. Așa că deputații nu s-au obosit. Dar într-o țară săracă
în cultură politică, e plauzibil să încerci să momești votanți cu numeroase
analize medicale de care ar beneficia în următorii ani mai mult sau mai puțin
gratuit. Pe scurt, cu o prevenție despre care nu poți garanta decât că va fi
costisitoare. De fapt, acesta e și unul din argumentele centrale prezentate în
expunerea de motive: momentul de glorie sanitară al României se pare că a fost
2008, căci numai atunci țara noastră a fost pe primul loc în UE în ceea ce
privește fondurile alocate activității de prevenție prin programul generic
„Analize gratuite“, vestitul PNESSP. Ați crede că inițiatorul unui program
menit să evalueze și să îmbunătățească starea de sănătate a populației s-ar
lăuda, la opt ani după, cu rezultatele evaluării și cu o Românie mai sănătoasă.
N-are cum, așa că folosește singurul indicator care îl plasează în topul
european: al risipei. România a reușit să cheltuiască cei mai mulți bani din UE
în 2008 pe prevenție. Fără să prevină mai nimic.
Ni se propune, prin urmare, să mai încercăm o dată. De această
dată, nu printr-un program, ci printr-o nouă instituție-mamut, care ar urma să
creeze programe anuale și multianuale de prevenție. Din cele 28 de articole ale
legii, 20 reglementează înființarea și organizarea agenției naționale de
prevenție în sănătate. O instituție care să fagociteze angajați și resurse de
la toate celelalte structuri care ar trebui să facă deja, conform actualei legi
a sănătății, prevenția: Ministerul Sănătății, direcțiile de sănătate publică,
Institutul Național de Sănătate Publică. O instituție care ar urma să dirijeze
un buget de 670 de milioane de euro, adică 0,5% din PIB. Ați crede că un
proiect care vrea să se întindă financiar atât vine la pachet cu o strategie
întemeiată pe dovezi. Pentru așa pretenții bugetare, ar trebui să existe
rațiuni pe măsură. „Este nevoie să existe o singură entitate responsabilă,
condusă de o persoană care e responsabilă de obținerea rezultatelor așteptate.“
Atât primim. Rezultate neprecizate nici în lege, nici în fundamentarea ei, ci
care vor fi stabilite ulterior. Cu alte cuvinte, mai întâi stabilim cuantumul
minim al finanțării și abia apoi ce obiective concrete vrem să îndeplinim cu
ei.
Proiectul liberal presupune, pe termen mediu, și posibilitatea
penalizării celor care se îmbolnăvesc după ce au dat cu subsemnatul că refuză
să participe la programele anuale și multianuale de prevenție. O
responsabilizare prematură a individului în relație cu statul, printr-o lege
care recunoaște implicit lipsa de asumare a responsabilității statului față de
individ. Și dacă tot veni vorba, ce înseamnă program anual de prevenție?
Proiectul liberalilor, așa cum îl citim, pune accentul pe intervențiile izolate
de screening, de depistare precoce a bolilor. Ca să te lupți cu cancerele și cu
orice boală cronică, trebuie să vii cu propuneri sustenabile pe o perioadă
suficient de mare încât impactul să fie cost-eficient, cu rezultate măsurabile
la cinci, zece sau douăzeci de ani de la debut, cu instrumentele necesare
monitorizării pacienților cuprinși în program, dar și cu o integrare a
prevenției cu tratamentul. O dată pentru că uneori tratamentul este prevenție
(vezi HIV/SIDA), apoi pentru că există și prevenție secundară și, în general,
pentru că e cinic să dai doar modalități universal accesibile pentru depistare
a bolilor dacă ele nu-s urmate de tratamente universal accesibile.
O nouă împărțire a sănătății în prevenție și tratament, o
reorganizare a instituțiilor și o separare a bugetelor n-are cum să producă
decât confuzie. Coșmarului birocratic deja cronicizat în sănătate i s-ar
adăuga, odată cu ANPS, unul acut. Agenția va cere propriile raportări de la
furnizorii de servicii medicale, pentru că și-ar asuma atribuții de
supraveghere epidemiologică, de identificare a factorilor de risc pentru
diferite boli și, îndrăznim să credem, ar măsura și impactul proiectelor
implementate. Va avea de strâns adeverințe și dosare de la pacienții care vor
să se laude cu starea lor de sănătate, dar și refuzurile celor care nu doresc
să participe la campaniile de imunizări sau investigații.
Legea se naște strâmb și din cauza unor amuzante nepotriviri
între textul ei și cel al expunerii de motive: în lege scrie că ANPS va fi
coordonată de guvern, în expunerea de motive că va fi coordonată de MS. Un
detaliu care însă arată cât de în serios iau deputații și documentele pe care
își pun semnătura, și sănătatea noastră.
