Asistăm, de aproximativ 20 de ani, la un curios fenomen naţional, la transformă ri interesante în activitatea medicală cotidiană. Departe de a nega binefacerile progresului în viaţa de zi cu zi, doresc să mă opresc asupra unor atribute de insanitate, parcă anume coordonate de o forţă malefică, având un scop încă nu prea clar precizat. Scenariul se derulează sub semnul Reformei sanitare. Finalul estimat diferă puţin de intenţiile demarajului. Este un fapt arhicunoscut că Şcoala medicală românească a dovedit o aderare puternică la valorile ştiinţei mondiale, pregătind an de an serii de absolvenţi care au făcut faţă cu succes vicisitudinilor activităţii lor, oriunde s-a întâmplat a lua contactul cu omul bolnav. Tânărul practician a reuşit să învingă o serie de dificultăţi organizatorice sau administrative inerente. Greutăţile meseriei practicate într-un dispensar rural, aflat uneori la o depărtare semnificativă de spital, cu care se putea lua legătura telefonică abia după câteva ore de aşteptare, au făcut necesară intervenţia promptă în focarul rural din şteii munţilor sau zonele de câmpie viscolite, medicul de circă fiind singurul abilitat în ştiinţa şi arta salvării de vieţi. Aspectul era recunoscut inclusiv de către autorităţile comuniste. Toţi ochii concetăţenilor erau îndreptaţi către acest apostol în halat alb, care nu avea la îndemână facilităţile internetului, telefoniei celulare, autoturismului, uneori nici ale curentului electric. Singurul refugiu rămânea deschiderea unor manuale şi tratate consacrate, aduse cu el de la mari distanţe şi cu sacrificii, dat fiind salariul debutantului. Conştient de aceste avataruri ale meseriei alese, studentul în medicină se pregătea din timp pentru a da piept cu realitatea. Observaţia clinică atentă, examenul fizic al bolnavului, percuţia şi auscultaţia erau coordonate de aur în formularea diagnosticului. În cel mai bun caz, unii colegi aveau la dispoziţie hemograma şi examenul de urină al bolnavului. (...)

Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.