Nu de multă vreme, pe o reţea socială a apărut o amplă și, aș spune, uluitoare pledoarie a colegului Gabriel Diaconu, editorialist la „Viaţa Medicală”, intitulată „De la Suceava la Târgu Secuiesc, odiseea medicilor în România continuă”. Făcea referire ţintită la cazul doctoriţei de la Secţia de Oncologie a Spitalului Suceava. 

Nu pot să nu-i dau dreptate colegului. Realitatea nu poate fi mistificată: dincolo de coordonatele la care face apel autorul, întreaga breaslă medicală trăiește povara unei adevărate odisei, care ţine de condiţiile mai mult decât precare în care își desfășoară activitatea. Și asta, nu de azi, de ieri. Afirm, în deplină cunoștinţă de cauză și cu responsabilitate, că în 47 de ani de activitate, rare au fost zilele (și înainte, și după ’89) în care să fi fost scutit de lipsuri, de șicane, de probleme de tot felul, în care să nu trăiesc sentimentul chirurgiei de campanie, în timp ce omologii din alte ţări practică o chirurgie de lux, dacă nu de risipă.

Din păcate, editorialistul, prea dornic de a-și sprijini colega, cade în capcana propriilor întrebări. Care nu pot rămâne fără răspuns.

Întrebările contează

„Era mai puţin imoral dacă medicul era dermatovenerolog sau proctolog?”. Răspuns: Da! Sigur că da. Întrebarea este stânjenitoare. Autorul greșește, și încă grav de tot. Impardonabil pentru un psihiatru. Sigur că era infinit mai puţin imoral dacă doctoriţa ar fi aparţinut specialităţilor menţionate. Bolile dermatologice sau rectale se ameliorează ori se vindecă, dar nu evocă spectrul hâd al morţii, care atârnă în fiecare clipă deasupra capului unui bolnav marcat de cancer. Este de mirare că medicul minimalizează tocmai factorul psihologic care domină orice bolnav oncologic, factor fundamental pentru specialitatea sa.

„Chiar credeţi că totul se rezumă la bani?” În cazul amintit, chiar la bani, din moment ce o localizare neoplazică avea acoperire în echivalentul unei ședinţe de manichiură, în vreme ce purtătorul a două cancere trebuia să asigure și pedichiura.

„Sumele vehiculate de procurori nu erau obscene. Dar frecvenţa cu care femeia acceptase era, ce-i drept, năucitoare. Peste 60 de acte materiale în doar câteva zile. Se pare că medicul avea vad bun.” Frumoasă comparaţie, nu departe de definiţia din DEX aplicabilă vechilor hanuri de la răspântii: „Loc situat în apropierea unei mari căi de comunicaţie, care asigură o clientelă numeroasă”.

„Să iei la pietre un om care continuă să practice aceleași gesturi arhaice medicale, același schimb informal de bunuri pentru competenţă, nu-i justiţie”, scrie editorialistul. Regret, dar competenţa nu poate intra în balanţă, ea nu înseamnă disponibilitatea de a prescrie un medicament sau știinţa a cât și cum din el să recomanzi unui bolnav. Noţiunea comportă mult mai multe atribute, din care nu pot lipsi empatia, omenia și, mai ales, demnitatea și decenţa.

„Nu e problema procurorului ce se întâmplă cu pacienţii medicului cu pricina.” Chiar așa să fie? Ba e problema lui. La fel cum este și a medicilor, și a tuturor. Nu putem rămâne indiferenţi faţă de atitudinile meschine până la urmă, care erodează temeliile profesiei. „Treaba lui e să decorticheze breasla de borfași și – prin asta – să aducă «sănătate morală» comunităţii medicale.” Nu mă dau în vânt după tagma procurorilor, dar cred că procurorul chiar asta a intenţionat să facă.

Mâini maculate iremediabil

„N-a contat la fel de mult că... un pacient a cerut, disperat, să fie operat de doctorul Gaspar de la Timișoara, fie și din arest! Judecaţi-l pentru șpăgi, dar lăsaţi-i mâinile să opereze!” Tonică invitaţia! Numai că niște mâini maculate iremediabil, chiar îndemânatice și de meșteșug, așa rămân, nepurificate de periile spălătorului chirurgical.

„Am trăit perioada răzmeriţei justiţiare împotriva doctorilor.” Am trăit-o și eu. Și eu am fost sechestrat în propria ţară timp de 20 de ani, lipsit de orice legătură cu medicina de pe alte meleaguri, dar nu am abdicat de la cerinţele profesionale și am contribuit, pe cât m-a dus mintea și priceperea, la progresele specialităţii.

Mă opresc aici. Doctorul Diaconu mărturisește că e subiectiv. Ca și mine. Și nici nu voi să pozez în fecioara neprihănită și moralistă. Nu ascund că am primit recompense de la bolnavi. Dar m-am uitat la cel care mi-a oferit ceva, am refuzat mai mult decât am primit și, lucru capital pentru condiţia medicului de pretutindeni, nu am condiţionat niciodată. Nici în perioada în care eram plătiţi mizerabil și-mi era refuzată participarea la o reuniune din afară.

Reiau ideea iniţială. Nimic mai onorabil decât a-ţi apăra profesia și semenii căzuţi în greșeală. Am luat atitudine de fiecare dată când am socotit că nemernicia și relele intenţii schimonosesc realitatea și îndeamnă la ură și desconsiderare. E de datoria fiecărui reprezentant al breslei medicale s-o facă. Dar nu în cuvinte lipsite de substanţă, care nu spun mai nimic.