Filozoful german G. W. Leibniz consideră că
reflecţia intelectuală nu este altceva decât o atenţie asupra a ceea ce este în
noi. Sf. Augustin scrie: „Nu ne putem cuprinde pe noi înşine şi totuşi nu
suntem în afară de noi“. Scriitorul francez Jacques Rivière scrie că „există
între noi şi sufletul nostru o fină dar descurajantă diferenţă“. Dezvoltând, se
poate spune că această diferenţă poate fi ştearsă prin atenţie şi dialog interior.
În culegerea sa de eseuri, Charles du Bos aduce în discuţie textul poetului
Paul Claudel despre atenţie, în care termenul de atenţie capătă
un înţeles nou: acela de clarviziune.
Există, după Claudel, privilegiaţi care se
nasc cu acest simţ, dar el poate apărea şi la cei pe care boala îi face mai
atenţi la lumea înconjurătoare. Într-adevăr, cei care şi-au pierdut sănătatea
observă cu mai multă atenţie şi cu o acuitate sporită în priviri universul care
îi înconjoară. Un apus de soare, o adiere răcoroasă, o pajişte smălţuită cu
flori parfumate devin brusc importante şi semnificative. Asta reiese de pildă
din mărturisirile unor bolnavi de tuberculoză aflaţi în fază finală. Cel care
şi-a pierdut sănătatea priveşte cu altfel de ochi această lume adevărată pentru
noi toţi, dar diferită pentru fiecare din noi.
Este cunoscut faptul că un temperament
„acru“ ca acela a lui Calvin a fost explicat prin dispepsia sa cronică. André
Maurois observă că „este inutil să discuţi despre Carlyle pentru că trebuie să
vorbeşti despre digestia sa“. André Maurois continuă: „O durere de cap
insuportabilă, o căldură viscerală şi alte rele făceau ca bolnavul Pascal să nu
poată fi decât naturaliter cristianum, nicidecum ateu. Şi acesta nu
numai că accepta boala pentru el însuşi, aşa cum făcuse Calvin, ci încerca să o
impună şi celorlalţi“.
Metafizica neurastenică al lui Blaise
Pascal ca şi filozofia astmatică a lui Marcel Proust este acceptată în momentul
când eclipsa sănătăţii ascute atenţia îndreptată către lumea din spatele
realităţii vizibile. Un bolnav „atent“ ca Pascal, Calvin, Carlyle sau Proust
găseşte însă susţinători de talia lui Charles du Bos care i-ar da lui Huxley
următoarea replică: „Vorbiţi pentru dumneavoastră; nimic nu mă satisface mai
puţin decât filozofia umanistă de om sănătos, universul de fizician hedonist şi
de intelectual dionisiac. “
Problema
convertirii unui ateu spre credinţă lasă totuşi deschisă prezumţia influenţei
bolilor cronice sau infirmităţilor asupra temperamentului. Într-o singură zi,
un om normal îşi poate schimba de mai multe ori dispoziţia intelectuală şi un
credincios poate avea zilnic îndoieli de ateu. Dar majoritatea oamenilor nu
mărturisesc acest lucru. Exercitând o cenzură psihică facilitată de dispepsii,
mentalitatea deviază către un fanatism reificant, către un şovinism mistic şi
agnostic.
