Recent, prestigiosul Institut Naţional de Endocrinologie „C. I. Parhon“ şi-a celebrat
într-un cadru festiv, în Aula Academiei Române, a 65-a aniversare. De fapt,
istoria endocrinologiei româneşti – încununată în 1946 cu înfiinţarea „Casei
Endocrinologiei Româneşti“, Institutul care poartă numele profesorului Parhon,
întemeietor nu numai al acestuia, ci şi al specialităţii în ţară şi în lume –
începe cu peste un secol în urmă, odată cu apariţia, în 1909, a primului tratat
de endocrinologie din lume.
Preocupările privind endocrinologia au fost
o constantă a activităţii savantului român, presărată cu realizări care au
impus endocrinologia românească între şcolile noastre de medicină şi, de
asemenea, pe plan internaţional. Astfel, în 1930, la doi ani de la descinderea
sa din Iaşi la Bucureşti, preia conducerea Spitalului Central (actualul Spital
Clinic „Al. Obregia“), care, sub direcţia sa, devine „Institutul de Boli
Mentale, Nervoase şi Endocrinologice“; este pentru prima oară când
endocrinologia apare distinct în profilul unei instituţii. În 1935 se deschide
primul serviciu clinic de endocrinologie din ţară (şi din lume) sub conducerea
lui C. I. Parhon. Începând cu anii 1935–1936, i se asociază acestuia şi prof.
dr. Şt. M. Milcu în lupta pentru impunerea şi dezvoltarea endocrinologiei şi,
în special, pentru înfiinţarea unui institut de sine stătător. În această luptă,
alături de cei doi, se angajează şi dr. Marcela Pitiş. A trebuit să treacă mai
bine de un deceniu pentru ca visul unei „Case a Endocrinologiei Româneşti“,
doritul Institut, să devină realitate,
îndreptăţind eforturile şi aspiraţiile endocrinologilor români şi punând bazele
unei activităţi de asistenţă şi cercetare care se va face curând cunoscută
peste hotare. La 8 noiembrie 1946, chiar de ziua sa, M. S. Regele Mihai semnează
Decretul-lege nr. 895, prin care se
aprobă raportul ministrului sănătăţii,
prof. dr. D. Bagdasar, de înfiinţare şi organizare a Institutului de
Endocrinologie şi, ca o recunoaştere a contribuţiei sale, acesta a purtat de la
început numele „Prof. dr. C. I. Parhon“. Eponimul este deci un prim „marker“ al
istoriei celebrului lăcaş şi leagăn al endocrinologiei româneşti.
Noua instituţie a funcţionat, pentru
început, în localul Clinicii de Dermatologie a Spitalului Colentina pentru ca,
din 1948, să se instaleze în clădirea Sanatoriului Saint Vincent de Paul, loc
în care îşi trăieşte mereu tânăra menire, devenită proprietate a statului român
în anul 1968. Morbiditatea endocrină ridicată, endemia de guşă – deficitul de
iod afectând la acea vreme 25–30% din populaţie –, patologia asociată,
participarea endocrină în patologia altor organe şi sisteme şi, nu în ultimul
rând, existenţa unei Şcoli puternice şi perene de endocrinologie făcuseră
necesară infiinţarea institutului. Acesta a urmat concepţia şcolii româneşti,
care consideră endocrinologia ca o ramură a biologiei şi medicinii, o ştiinţă
de sine stătătoare, dar totodată complexă şi multidisciplinară, adoptându-se
principiul unităţii dintre endocrinologia biologică şi cea medicală, dintre
experiment şi clinică, dintre cercetare şi învăţământ. Un exemplu în acest sens
este articolul II din decretul-lege: „Institutul de Endocrinologie are drept
scop organizarea şi promovarea studiilor şi cercetărilor teoretice şi
experimentale în domeniul endocrinologiei aplicate în toate ramurile biologice şi
sociale“. Privind organizarea, de mare importanţă este şi articolul III al
aceluiaşi decret care precizează: „Pentru aprofundarea diverselor ramuri ale
endocrinologiei, precum şi pentru a obţine facilitatea şi eficienţa în lucrări,
activitatea institutului se va desfăşura în următoarele secţiuni: • endocrinologie
clinică • morfologie • fiziologie • chimie • endocrinologie comparată • hormoni,
vitamine, fermenţi • psihologie endocrinologică • endocrinologie socială şi guşă
endemică l constituţia endocrină“.
Au trecut peste şase decenii de la înfiinţare,
peste şapte decenii de la primele iniţiative, de la începuturile modeste dar
promiţătoare, şi institutul îşi păstrează valorile, noii specialişti fiind
profund marcaţi de personalităţile trecutului: prof. dr. C. I. Parhon, prof.
dr. Şt. M. Milcu, prof. dr. Marcela Pitiş şi numeroşii lor elevi. Un iubitor al
istoriei medicinii poate constata şi aprecia la acest institut modul în care
contemporanii elevi ai şcolii de endocrinologie, urmaşi ai celebrilor lor
înaintaşi, îşi urmează maeştrii. O altă satisfacţie a iubitorului de istoria
medicinii este aceea de a constata că institutul se află printre puţinele care
au păstrat o „cameră memorială“ – cabinetul cu mobilierul din epocă al
profesorului Parhon, ca o cinstire a memoriei ilustrului înaintaş şi ctitor al
instituţiei. În sfârşit, o altă mărturie medico-istorică este eternizarea
maestrului printr-un bust la intrarea în instituţiei. Vizitând în mai multe
rânduri institutul cu prilejul unor colaborări care m-au onorat, în anii ’70 şi
’80 (endocrinologia îmbătrânirii, cronobiologie), adesea colegii ţineau să-mi
amintească: „aici a lucrat…“. Un exemplu care-mi vine în minte este cabinetul
de lucru şi în acelaşi timp mic laborator de morfologie-histologie al
profesorului Nicolae Simionescu, înaintea ca acesta să plece în SUA pentru a
lucra cu laureatul Premiului Nobel, George Emil Palade. În acest cabinet s-a
înscris şi o altă mare realizare a institutului, între atâtea altele – studiile
de cronobiologie în colaborare cu cercetătorii americani, iniţiate de prof. dr.
Şt. M. Milcu şi continuate cu pasiune de regretata Grazziela Ivonne Nicolau. Şi
pentru că am amintit de priorităţi şi premiere în endocrinologia românească,
redăm pe cele mai 
importante aşa cum au fost ele prezentate la recenta a 65-a
aniversare: • primul tratat de Endocrinologie din lume – 1909, autor profesorul
Parhon • prima Catedră de Endocrinologie din lume, în 1933, la Facultatea de
Medicină a Universităţii din Bucureşti, al cărei prim profesor a fost C. I.
Parhon • primul congres european de endocrinologie, Bucureşti, 1939, sub
patronajul prof. Parhon • primul Institut de Endocrinologie din lume, 1946,
avându-l ca director pe prof. dr. C. I. Parhon.
Ceea ce se ştie mai puţin este faptul că
institutul a avut printre elevii săi şi oameni de cultură, creatori consacraţi
ca pictorul, membru al Uniunii Artiştilor Plastici, Corneliu Petrescu, poetul
Alexandru Lungu, multivalentul Victor Săhleanu (un timp şi el în echipa
institutului); însuşi acad. Şt. M. Milcu era nu numai un savant, ci şi un mare
om de cultură. În sfârşit, de la institut au plecat şi specialişti care s-au
afirmat în alte discipline şi instituţii, cum au fost, de pildă, Ana Aslan şi
Alexandru Vrăbiescu, care au pus bazele viitorului Institut de Geriatrie.
Aşadar, o instituţie de mare prestigiu ştiinţific,
cu premiere şi priorităţi internaţionale, cu o istorie bogată, marcată şi
cinstită de generaţiile de urmaşi ai marilor lor înaintaşi.
