Ultimii zece ani din viaţa institutului au
stat sub semnul managementului defectuos şi al unor jocuri de interese extrem
de uşor de înţeles: competitorii internaţionali şi-au dorit prăbuşirea
institutului pentru a deţine controlul pieţei, iar terenurile, mai ales cel din
Bucureşti, reprezintă un punct de atracţie pentru jucătorii imobiliari. Cum
poate fi depăşit de concurenţi şi cum poate fi devalizat acest institut de
uriaşă valoare naţională? Foarte simplu: prin falimentare. Iar managementul
defectuos este primul şi cel mai important pas către faliment.
Dacă
urmăm firul logic, vom vedea că, indiferent de forma de organizare (institut de
cercetare, regie naţională etc.) şi de ministerul căruia i se subordonează (al
sănătăţii sau al educaţiei şi cercetării), managementul este instalat în primul
rând (dacă nu exclusiv) pe criterii politice. Cu alte cuvinte, e suficient ca
unul sau mai mulţi politicieni să fie „cointeresaţi“ de actorii din piaţa
imobiliară şi/sau a celor din piaţa medicamentelor pentru a compromite
funcţionarea institutului. Acest „joc“ economic are un nume simplu: corupţie.
Spun acest lucru răspicat pentru că refuz să cred că responsabilii noştri sunt
(doar) proşti făcuţi grămadă.
A
deţine un institut performant în domeniul vaccinurilor, serurilor şi
microbiologiei este un avantaj extraordinar pentru domeniul medical al ţării
tale. Ai un loc al tău pentru a studia şi produce medicamente, un loc care îţi
e la îndemână şi te ajută în misiunea pe care ţi-ai asumat-o ca medic – de a
face oamenii bine. Sistemul medical românesc nu e complet fără a avea întreg
„arsenalul“.
Nu lumea medicală, ci responsabilii
sistemului beneficiază de un instrument de importanţă maximă în sarcina pe care
şi-au asumat-o, de a creşte nivelul de trai al celor care i-au ales.
Simplul fapt că Institutul Cantacuzino a
trecut din „parohia“ Ministerului Sănătăţii în cea a Ministerului Educaţiei şi
Cercetării este o recunoaştere a importanţei sale în aceste domenii. E drept, mutarea
pare mai degrabă influenţată de perspectiva atragerii de granturi de cercetare.
Nu spun că este o idee proastă, dar mutarea a fost făcută superficial, ieşirea
de sub tutela MS conducând la scăderea importanţei fabricării de seruri şi
vaccinuri. Dacă nu cumva chiar acest lucru s-a urmărit. Izolându-l ca institut
de cercetare, componenta de piaţă s-a diminuat teribil.
Inteligenţă, studii, cercetări, istorie,
spaţii adecvate – iată ce pot găsi generaţiile tinere la Institutul
Cantacuzino. Într-o lume în care educaţia devine tot mai specializată, iar
nevoia de informaţie de calitate este de neînlocuit, a scoate institutul de pe
lista şcolilor de mare valoare din România echivalează cu o crimă.
Pentru toate cele înşirate mai sus e nevoie
de bani, iar regula europeană spune că banii vin (mai ales) de la stat. Dar
Institutul Cantacuzino avea (are încă) un potenţial extraordinar de a-şi
produce singur banii. Mai mult, poate fi administrat în cheie de business şi
poate fi profitabil. Producţia are, la capătul firului, vânzarea. Dacă secţiile
de producţie nu se ridică la standardele europene, statul român nu are decât să
facă investiţii, să le acrediteze european şi banii investiţi se vor întoarce
cu profit. Dacă statul nu poate să facă acest lucru de unul singur (deşi sunt
bani, ei sunt prost folosiţi), poate recurge la programe de finanţare. Dacă
nici aşa nu se poate, parteneriatul public–privat (de la producţia de seruri şi
vaccinuri până la exploatarea judicioasă a clădirilor şi terenurilor) poate fi
o soluţie.
O
altă soluţie ar putea fi... suma soluţiilor enumerate. Aşa cum o facultate de
medicină privată are un laborator în cadrul institutului, la fel pot avea
nenumărate alte facultăţi. Dacă reţeaua de spitale publice nu se poate implica,
pot fi atrase unităţi spitaliceşti sau clinici private. Nu lipsa banilor e
problema, ci incapacitatea de a atrage finanţare. Nu e nevoie decât de un
management performant (privat chiar). Pentru o alocare judicioasă de resurse,
un management performant pune la punct o strategie, pe care instituţiile
statului ar trebui să o susţină.
Toate
aceste perspective descrise mai sus, pe scurt, conduc la concluzia că
Institutul Cantacuzino este unul strategic.
Ar
trebui să trecem urgent la treabă, în perspectiva creşterii, finanţării şi
eficientizării institutului. Un prim pas ar trebui să fie un audit
profesionist, care să acopere toate palierele existenţei şi funcţionării
institutului. Un audit realizat de specialişti fără conflicte de interese. Dacă
nu găsim un asemenea auditor în ţară, putem să angajăm profesionişti din ţările
dezvoltate.
În urmă cu câteva zile, angajaţii
institutului au protestat din nou. Pe de-o parte, pentru că nu şi-au primit
salariile întregi, pe de altă parte – grav! – pentru că institutul nu a fost inclus
în bugetul de stat pe anul 2015 pentru componenta de sănătate publică. O
poveste tragică şi tristă începută din anii ’90 şi care pare să nu se mai
termine. Însă nu e încă prea târziu. Putem repune institutul pe roate şi – de
ce nu? – să profităm de apartenenţa noastră la lumea civilizată şi să ducem
institutul şi producţia sa dincolo de graniţele României. Profesorul
Cantacuzino a visat şi a îndrăznit. Suntem datori să continuăm.
