Istoria medicinii româneşti este de neconceput
fără a poposi în interiorul Institutului
de Pneumologie „Marius Nasta“, situat în fostul „Deal al Viilor“ din
Capitală. Crearea acestei structuri a fost vitală pentru sănătatea publică, măcinată
de lupta cu tuberculoza, fiind pregătită de iniţiative private, ale unor medici
cu renume, la finele secolului XIX – începutul secolului XX.
Astfel,
în urma demersurilor doctorilor Ion Cantacuzino, I. Radovici, Ştefan Irimescu şi
M. Petrini-Galaţi, în cursul lunii septembrie 1901 lua fiinţă „Societatea pentru
Profilaxia Tuberculosei şi
Asistenţa Tuberculoşilor Săraci“ (înregistrată ca „persoană morală“ la data
de 3 aprilie 1904), al cărei preşedinte de onoare avea să fie Regina Maria a
României. Societatea, prima de acest fel pe teritoriul Vechiului Regat, era
coordonată de M. Petrini-Galaţi.
Potrivit
articolului 2 al „Statutelor Societăţei pentru Profilaxia Tuberculosei şi
Asistenţa Tuberculoşilor Săraci“, aceasta avea ca scop:
„a) De a răspândi şi a face să pătrundă în
spiritul Publicului, noţiunile higienice cari pot feri indivizii, familiile şi
aglomeraţiunele omeneşci, de pericolul Tuberculosei, acestă maladie infecţiosă şi
molipsitore fiind în acelaşi timp o bolă evitabilă şi curabilă.
b) De a înfiinţa – mai întâiu – în Capitală
un Dispensariu Antituberculos model, destinat a da tuberculoşilor săraci, pe lângă
consultaţiunele medicale şi medicamente gratuite, ajutorele necesare în natură
sau în bani, spre a procura acestor bolnavi un traiu mai higienic, o locuinţă
mai salubră, sau o muncă mai puţin istovitore. Prin îngrijirea acestui
Dispensariu, se va distribui bolnavilor scuipătore de buzunar şi de casă, se va
organisa şi supraveghea desinfectarea locuinţelor, vestmintelor, rufăriei şi în
genere a obiectelor ce aparţin bolnavilor.
c) De a înfiinţa în Bucureşci un spital de
isolare şi căutare pentru bolnavii tuberculoşi săraci, a căror îngrijire nu se
pote realisa la domiciliul lor, fie din totala lor lipsă de mijloce, fie că
bolnavul nefiind internat în spital, ar constitui un adeverat focar de
contagiune, pentru familia şi mediul lui profesional şi social.
d) De a înfiinţa la ţară şi de preferinţă în
regiunea muntosă, un Sanatoriu pentru îngrijirea Tuberculoşilor, cari sunt încă
în fasa iniţială a bolei şi se presintă astfel cu mari sorţi de a fi vindecată şi
redaţi Societăţei, ca membri valizi şi utili.“
Ulterior, în baza acestor obiective organice,
Societatea, prin eforturile savantului Ion Cantacuzino şi a medicului G. Proca,
punea piatra de temelie a Sanatoriului şi Spitalului Filaret, la 17 iunie 1906.
La 16 iunie 1907 erau date în uz primele paturi în spital, în număr de 60,
pentru bolnavii cu tuberculoză deschisă sau înaintată, şi 20 în sanatoriu,
pentru tratarea tuberculozei nedeschise sau incipiente. Practic, sanatoriul şi
spitalul au constituit încă de la început o singură unitate sanitară, prima de
acest fel din România, cu un buget anual de cca 150.000 de lei.
Pentru
a putea funcţiona, deci pentru a porni cu o bază logistică, Societatea şi,
implicit, instituţia nou creată au primit de la factorii de decizie ai
administraţiei publice locale, ca adăpost – „să
construiască, organizeze şi conducă primul sanatoriu ce se va ridica în ţara
noastră pentru tuberculoşi“ – terenul de 7 hectare şi 3.072 de metri pătraţi,
utilizat până atunci de Consiliul Comunal al Bucureştiului ca „pepinieră în Dealul Viilor din Filaret“
(prin acelaşi document – este vorba de Decisiunea nr. 90 – erau alocaţi de către
edili, sub coordonarea primarului C. F. Robescu, 400.000 de lei în contul noii
structuri).
Cu
conducerea obiectivului sanitar menţionat a fost însărcinat, încă de la început,
doctorul Ştefan Irimescu (1871–1956), considerat de unii specialişti drept
primul ftiziolog român.
Anul
1906 consemna şi crearea, în acelaşi spaţiu, a primului Dispensar
Antituberculos din ţara noastră, care oferea consultaţii pacienţilor de două
ori pe săptămână şi care, potrivit lui Ştefan Irimescu, avea sarcina cea mai
importantă în profilaxia şi tratarea tuberculozei.
În
acest cadru, după al Doilea Război Mondial, în spaţiul oferit de deja vechiul
Spital Filaret al „Societăţii pentru Profilaxia Tuberculozei“, în cursul anului
1949, lua fiinţă Institutul de
Ftiziologie din Bucureşti, situat în şoseaua Viilor. Noua instituţie
dispunea de două filiale, la Cluj (coordonată de doctorul Leon Daniello) şi Iaşi
(sub conducerea doctorului Nicolae Bumbăcescu), fiind considerată „organul tehnic al ministrului sănătăţii în
toate problemele tuberculozei, care asigură cercetarea ştiinţifică a
problemelor puse şi formarea cadrelor de specialişti“.
Institutul
era condus de un director (în persoana doctorului Marius Nasta, care îi va lăsa
şi numele moştenire), un director adjunct şi de un colectiv ştiinţific compus
din directorii celor cinci secţii ale sale: Cercetări, Dispensar, Clinică,
Studii şi armament antituberculos şi Învăţământ.
Cercetarea
aplicată în cadrul Institutului a abordat o gamă largă de preocupări (din punct
de vedere experimental, clinic şi organizatoric), atât în lupta antituberculoasă,
cât şi în problemele legate de ftiziopediatrie, bronhologie, explorări funcţionale,
chirurgie toracică şi pneumologie.
Institutul
şi Spitalul „Filaret“ aveau să funcţioneze ca două structuri sanitare
interdependente, sortite aceloraşi obiective medicale. Din acest motiv, în
1962, ele fuzionează, creându-se Institutul
Clinic de Ftiziologie. Între cele două etape există practic „o strânsă continuitate, care a făcut
posibilă constituirea unei Şcoli şi a unei tradiţii de faimă naţională şi
internaţională“. Noul director al Institutului va fi dr. Al. Bulla,
secondat de medicii C. Anastasatu şi Th. Constantinopol, în calitate de
directori adjuncţi ştiinţifici. Aceştia dispuneau de o bază clinică de 600 de
paturi, din care 330 pentru tuberculoza pulmonară a adultului, 170 pentru ftiziopediatrie
şi 100 pentru chirurgia toracică.
După
evenimentele din 1989, Institutul îşi va schimba din nou titulatura, din motive
obiective, legate de necesitatea cuprinderii întregului profil de activitate.
Astfel, în urma propunerii formulate şi înaintate de Consiliul de administraţie
al Institutului, ministrul sănătăţii de la acea vreme, dr. Bogdan Marinescu,
emitea Ordinul nr. 819 din 30 iulie 1990, privind schimbarea denumirii unităţii
sanitare în Institutul de
Pneumoftiziologie „Marius Nasta“.
Ulterior,
cu începere din anul 1999, instituţia va funcţiona sub denumirea, considerată
de membrii săi mai apropiată de realitate, de Institutul de Pneumologie „Marius Nasta“, în condiţiile în care în
activitatea medicilor pneumologi sunt incluse, practic, toate bolile
respiratorii, pe care aceştia le tratează.
În
prezent, această instituţie reprezintă unitatea centrală a Programului de
control al tuberculozei în România. Este, de asemenea, institut de cercetare şi
de asistenţă pentru bolnavi, centru de referinţă naţională în domeniul
pneumologiei. Aici se află Clinica de pneumologie a Universităţii de Medicină şi
Farmacie „Carol Davila“.
