Nu greşesc foarte mult dacă spun că i-am
urât. De la un punct încolo nediscriminat. Şi asta pentru că am avut (ne)şansa
să cunosc culoarele şi anticamerele mediului universitar românesc. Le-am urât
autoritarismul medieval. Aura de superioritate. Sacerdotismul. Privirea rece,
dispreţul hulpav, magnet la şleahta de sicofanţi care populau catedrele, poieni
sistem Iocan, unde moromeţi în halat sporovăiau vrute şi nevrute. Tinereţea
carierei mele s-a petrecut într-un conflict fundamental: am să devin una cu ei,
sau… în condiţiile în care pe-atunci nu prea ştiai altă cale.
Pentru mine calea, acum 10 ani, a fost
exilul. Şi calea mea a atins, la un moment dat, aproape 40% din breasla
medicală. Când acest prag a fost atins, comunitatea medicilor a strigat fault,
ca şi cum nu ei – in corpore – i-ar fi alungat de fapt pe mulţi.
Dar apoi m-am întors. Nu suntem mulţi care
ne-am întors. O specie rară, condamnată periodic să converseze şi cu cei
de-aici, dar şi cu ceilalţi. Înlăturaţii. Aşa îi numesc. Pentru că
într-o bună proporţie bejenia lor n-a fost motivată de lipsuri financiare. Da,
au fost şi acestea. Prea des sunt invocate. Mult prea mult faţă de adevărul pe
care, dincolo de retorica oficială şi corectă politic, de fapt îl ştim. Şi nu-l
confruntăm. Nu (doar) statul a alungat doctori. Şi nu doar sărăcia. Doctorii,
de fapt, au alungat doctori. Acest eşafod de răsăriţi ai Revoluţiei care nu mă
îndoiesc că periodic au avut: a) şansa de-a face bine dar b) oportunitatea
puterii, şi a banului, au înlăturat doctori. Şi i-au înlăturat, văd astăzi,
dintr-un fals sentiment al veşniciei pe care ţi-o dă infertilitatea
intelectuală. Generaţia înaintaşilor noştri a internalizat decretul din 1967
într-un mod bont, absurd şi abstract. Şi, în loc să „crească“ odrasle
autentice, au refuzat să devină părinţi de şcoală medicală, au luat în schimb
diverşi copii de pripas pe care i-au clădit în noua generaţie de lichele.
Oameni mici, megalomani microscopici, şi-au proiectat în viitor un loc comod în
cala corabiei, fără să aibă vreun moment viziunea unei Românii desprinse de
scutul carceral al Cortinei de fier. Doar că şi Zidul, şi Cortina, au căzut.
Şi astăzi îi văd. Îmbătrâniţi. Nu mai puţin
sfidători. Nu mai puţin măreţi în nimicnicia propriului avatar. Lipsiţi de vreo
apologetică. Convinşi că tot ce-au făcut e bine făcut. Într-o conversaţie
recentă cu un bun prieten, expat de mulţi ani, ne aduceam aminte de acel
moment. Acel moment din cariera lui când şi-a terminat rezidenţiatul, toate
posturile erau blocate mai puţin cele din mediul universitar. Şi-şi dorea. Îşi
dorea să rămână. Avea un copil mic. Şi-un talent mare. Un talent remarcabil
de-a lucra oameni, şi cu oameni. Dar şi un handicap subtil. Unde handicapul era
că – din motive oarecare – nu era dispus să îşi vândă sufletul pe-un contract
faustian în care dai un ban şi stai în faţă. El spera, în inocenţa lui tembelă,
că ce reprezintă el, ce a făcut de când s-a înrolat în această murdară Armată a
Salvării, va fi suficient să facă o diferenţă. Şi n-a fost aşa. Promisiuni.
Atât a primit. Promisiuni în care un om la 30 de ani încă mai crede. Pe cât de
mare speranţa, pe atât de mare a fost deziluzia, astfel încât şi-a făcut
bagajul şi s-a dus la dracu’ cu câlţi, unde a luat-o de la capăt. Altă limbă.
Altă cultură. Altă viaţă.
Să stai pe treptele Casei Poporului şi să-ţi
aduci aminte de nume, de oameni, de colegi de generaţie azi împrăştiaţi prin
toată Europa, în timp ce aceiaşi bătrâni dezbat aceleaşi probleme „importante“,
transpiră o fină ironie. Pentru că tu le ştii numele. Nume care pentru „ei“
n-au contat niciodată. Orbi au fost, orbi au rămas. Tu le ştii calităţile, ai
crescut în preajma lor, împreună cu ei. Nu, nu sunt toţi plecaţii şi înlăturaţii
materia gri care-ar fi putut vindeca medicina românească. Dar, printre ei, sunt
disproporţionat de mulţi. Atât de mulţi, încât un simplu test statistic ar
putea să confirme ceea ce occidentalul, poetic, a numit „brain drain“. Scursul
creierelor.
Prietenul meu, confratele meu, camaradul
meu plecat, din distanţa propriei melancolii, îmi zâmbea cu amar în timp ce îi
povesteam de o snoavă în care un alt confrate mă încuraja, acum vreun an, să
„fac pac“ cu bătrânii. Să-mi „cer scuze“ pentru transgresiunea de a-i arăta
vreodată cu degetul. Asta dacă vreau vreodată să acced la mediul universitar. Şi
mi i-am plâns celui plecat, înlăturatul, că nu pot s-o fac. Nu, pentru că eu,
cu bune cu rele, am altă cale şi sunt mulţumit unde m-am dus, unde-am ajuns,
conştient că drumul meu nu e regula. In absentia suntem la risc să uităm
– cât timp din politeţe, frustă silă şi dorinţă de a întoarce privirea, puţini
rămân în România să aducă aminte – că o şleahtă de pretorieni au deturnat
Medicina şi au supus-o unei neo-Inchiziţii.
Şi dacă uităm suntem condamnaţi. Tot ei ne
vor conduce. Neo-potentaţii, moromeţii de ieri, centurionii de azi, cei cu
rezumat profesional construit din carton şi poleială. Mulţi dintre ei s-au ales
cu regatul promis. Mulţi dintre ei stăpânesc secţii şi dominioane, taie şi
spânzură, fac politică şi-şi bagă bricege prin diverse plăsele. Pentru că noi,
doctorii, încă nu ne-am hotărât. Nu ne-am hotărât dacă există o vreme a
veritabilei lustraţii, un timp al onestităţii în care din cloaca mizeriei şi a
ipocriziei să renaştem în trup, în care să retrimitem ambasade către cei pe
care un sfert de secol de libertate i-a transformat în emigranţi, uşor plecaţi şi
apoi împiedicaţi să se întoarcă. Împiedicaţi cu bună ştiinţă. Împiedicaţi cu
proptele şi manivele. Convinşi doar de mediul privat să restabilească vreun cap
de pod pentru cei din care se trag. Poporul lor. Familia lor geografică. Pare
că nimic nu s-a schimbat, nu? Şi totuşi lucrurile se schimbă. Din partea mea,
cu puţine regrete pentru mulţi dintre înaintaşi. Doar pentru acei câţiva pe
care îi cunosc, şi care nu mai au voce de mult, sau sunt luaţi în râs de toţi,
colegi de generaţie şi mai târziu. Au fost asfinţiţi de nomenclatură. Dar noi?
Vom sfârşi şi noi la fel? Nu dacă pot să fac ceva pentru a împiedica asta.