Actualele frământări ale lumii medicale nu mă pot lăsa rece
deoarece cu mulți ani în urmă am participat, după puterile mele modeste, la
modelarea sistemului medical, așa cum îl vedem azi. Impresia mea este că
actuala criză este urmarea faptului că elitele medicale și cele politice au
lăsat treaba neisprăvită, pe principiul strămoșesc „merge și așa“. Adică
opțiunile politice și manageriale nu au fost asumate până la capăt. Acum cu mai
bine de zece ani, când a fost elaborată actuala lege a sănătății, curentul
principal de gândire era că statul rămâne cel mai sigur plătitor și că deci e
mai bine ca medicii să rămână angajați ai statului cu un venit minim garantat
și, în același timp, să fie liber-profesioniști când e vorba să primească un
cadou. Cei mai vocali dintre medici spuneau, ca niște adevărați gânditori
liberali, că supapa cadoului acoperă diferența dintre prețul real de piață al
serviciului medical și valoarea sa „oficială“. Că nu toți medicii primesc
cadouri și nici toți pacienții nu au posibilitatea să le ofere părea atunci o
problemă nesemnificativă pentru unii dintre ei. Nimeni nu părea interesat cum
se formează prețul în domeniul medical căci toată lumea vorbea doar de
dezechilibrul dintre cerere și ofertă, dezechilibru pe care cei mai abili se
ofereau să-l acopere prin munca lor neobosită.
Ce se întâmpla în realitate? Să spunem că o secție de spital
putea să asigure zece proceduri pe zi în deplină siguranță pentru pacienți. La
poartă așteptau 20, așa că cineva mai cu inițiativă (de obicei șeful) stătea
peste program și îi rezolva și pe ceilalți zece contra cost. Această acțiune
umanitară presupunea scurtarea procedurii până la limita de pericol, uzura
aparaturii, consumul de resurse suplimentare (pe lângă cele plătite de pacient),
oboseala operatorului până la riscul de a face erori grave. E adevărat că și
răsplata era pe măsura riscului asumat, „câștigătorul ia totul“. Dacă se
întâmpla ceva, statul sau asiguratorul suportau cheltuielile suplimentare.
Acest lucru se întâmplă și în ziua de azi când anumite clinici private
externează pacientul la numai o zi după o procedură majoră, chipurile ca să
scutească pacientul de unele cheltuieli suplimentare. În realitate e vorba de
apariția unor complicații pentru care pacientul e îndrumat cu multă competență
spre un spital de urgență din rețeaua de stat. Apropo, ați văzut undeva în lume
spital de urgență privat? Așadar, cei mai isteți medici de la noi au descoperit
pe cont propriu procedeul numit externalizarea costurilor. Exemplul economic
clasic este cel al unei fabrici care plătește salariile angajaților, materia
primă, curentul și gazele, dar poluează îngrozitor mediul ambiant și pasează
costul depoluării către stat sau comunitatea locală.
În timp ce în marea medicină de spital se desfășurau aceste
experimente economice de liberalism sălbatic, în medicina de familie se
desfășura un experiment mai profund. În parte și prin contribuția mea (eram
președintele SNMF), medicii de familie au devenit cu adevărat
liber-profesioniști. Pe vremea aceea, medicul de familie primea de la casa de
asigurări o sumă relativ fixă, reprezentând cheltuielile cabinetului cu
salariul asistentei, materiale consumabile, utilități etc. și o sumă ceva mai
variabilă, reprezentând venitul medicului. Venitul medicului trebuia totuși să
nu scadă sub o anumită valoare indiferent de competența și eforturile sale, cam
ca la contractele sindicale. Evident că nici nu putea crește prea mult.
Hârțogăreala presupusă de ținerea inventarului și a două gestiuni separate era
de nedescris, lăsând la o parte că niciodată nu era clar ce cheltuieli sunt
permise „pe cabinet“, precum reparații în ce cotă, leasing pe mașină sau
aparatură și altele. Mulți dintre noi ne doream o contabilitate mai simplă și
ne simțeam capabili să ne administrăm singuri cabinetele mai bine decât o
făceau direcțiile sanitare. Formula dorită era bugetul global de practică sau
venitul global al cabinetului, cum se numește acum. Ministerul Sănătății și
Ministerul de Finanțe au înțeles și ne-au pus să alegem. Împreună cu șefa
Patronatului MF am votat pentru, reprezentantul Colegiului Medicilor s-a opus.
Argumentele lui au fost totuși interesante: cheltuielile cabinetului cuprindeau
și salariul asistentei, salariu care era negociat cu statul de puternicul
sindicat al asistenților medicali. Printr-o formulă complicată, venitul
medicului era corelat cu acest salariu și deci era și el garantat. Deci toată lumea avea un venit asigurat,
chiar dacă nesatisfăcător. Am menționat acest argument deoarece, mai mult sau
mai puțin voalat, el a influențat și pe autorii legii sănătății, care au permis
ambiguitatea privind statutul de funcționar public al medicului din spital.
Acest statut asigură lefuri pentru toată lumea, chiar dacă proaste, iar cei mai
neobosiți sau mai puternici dintre medici se vor descurca prin externalizarea
unor costuri.
În cei peste zece ani care au trecut de atunci, lumea s-a
schimbat profund. Medicii corecți, care nu acceptă ambiguitățile de statut,
pleacă din țară în număr mare. Sindicatul asistenților nu mai e ce-a fost.
Medicina de familie este o reușită. Medicii isteți și neobosiți au înțeles că
trebuie să împartă cadoul pacientului cu echipa care stă peste program să-i
ajute (încă nu dau nimic spitalului care-i găzduiește!). Ministerul Sănătății a
început să-și ia în serios statutul de arbitru și reglementator (vezi disputa
cu prețul medicamentelor). Casa de asigurări nu mai înghite de mult orice
gogoașă servită de prestatori și furnizori. Pierderile din sistem încep să fie
identificate și stopate. Deci lumea se schimbă în bine și cred că este timpul
să renunțăm la această ambiguitate din statutul medicului. Înalta Curte n-a
greșit în cazul în speță, ci a încercat să soluționeze ambiguitatea prezentă în
lege. Stă în puterea noastră să schimbăm legea pentru ca medicul să nu mai fie
funcționar public. Rămâne însă ca și Guvernul, și Parlamentul să corecteze o
greșeală neprovocată comisă în urmă cu mai mult timp: hotărârea prin care s-a
redus contribuția la sănătate și au fost încurajate exceptările de la plata ei.
Dacă accesul și asigurarea sunt universale, atunci și contribuția la sănătate
trebuie să fie universală și să crească. Pentru cei aflați în nevoie se
poate constitui un fond (taxă pe viciu, pe lux, loterie etc.), care să le
acopere parte din contribuția la sănătate. În absența creșterii bugetului
sănătății, mă tem că statutul de liber-profesionist nu va însemna mare lucru.
