În urmă cu aproape zece ani, troica scoaterii din criză a României – UE-FMI-BCE –, în plin scandal al arieratelor din sănătate (se adunaseră datorii la spitale de aproape trei miliarde de lei), ne spunea: „Voi nu folosiți medicamente generice și decontați gratuit prea multe servicii”. Observațiile au fost atât de neașteptate, încât autoritățile au scos DEX-urile ca să afle ce înseamnă „medicament generic”. Apoi începuse să se vorbească de „tichet moderator de servicii”, de „coplată fixă pentru vizita la medic” etc. A fost o șansă atunci să fie introduse, dar abordarea populistă a prevalat, așa că s-a renunțat.
Criza a trecut, arieratele s-au plătit de la bugetul de stat, adică tot din banii noștri, în 2018 intră de două ori mai mulți bani în sistemul sanitar, însă mesajul de atunci se pare că nu a rezonat peste acest deceniu scurs, pentru că risipa continuă să facă ravagii. De exemplu, nereluarea licitațiilor naționale pe programele de sănătate atunci când apare medicamentul generic și aprobarea prețului medicamentului generic cu mare întârziere au dus, în 2017, doar pentru două medicamente, la o risipă de 50 de milioane de lei. Cu acești bani puteau fi tratați toți pacienții care suferă de boli rare. Întrebare firească, așadar: care este dimensiunea totală a risipei? Există o estimare potrivit căreia în 2018, când se pompează în sistemul sanitar vreo 30 de miliarde de lei, frauda și risipa ar face praf, înainte să ajungă la pacient, undeva între cinci și șapte miliarde de lei?
Pe de altă parte, fraudele pe servicii decontate fictiv au ținut prima pagină a presei timp de multe săptămâni și cu multe ocazii. Un fost președinte al CNAS vorbea de decontarea frauduloasă a cel puțin 20% din fondurile sănătății.
Singura măsură de control care a apărut (în beneficiul sistemului, nu al pacientului), urmare a experiențelor triste cu datoriile din 2008, sunt aceste mecanisme de a evita apariția arieratelor: taxa clawback pentru medicamente (care va închide în cele din urma fabricile din țară) și limitarea decontării serviciilor lunare (dacă este atins un anumit plafon, stabilit, evident, artificial). Nu mai apar arierate pentru că, de fapt, prin aceste mecanisme, se îngrădește accesul pacienților la sistem.
Între timp însă, medicamentele și serviciile s-au scumpit și/sau lista acestora a crescut, astfel că e firesc ca nici acum să nu existe suficienți bani în sistem; datele statistice arată că piața ofertei de sănătate crește în valoare, nu în volum. Adică numărul pacienților care au acces la medicamente și servicii nu a crescut. În schimb, a crescut doar valoarea acestora și, fapt mai grav decât acum zece ani, a scăzut numărul medicilor care pot presta servicii și pot prescrie medicamente. Prin urmare, pacienții se văd obligați să scoată bani din buzunar fie că merg în sistemul public, fie în cel privat și privesc neputincioși cum cresc listele de așteptare la o rată îngrijorătoare atât la public, cât și în privat.
Revin la studiul de caz descris mai sus: din doar două medicamente se puteau face economii de 50 de milioane de lei, nu din delistarea medicamentelor ieftine, utilizate de opt milioane de pacienți cu venituri modeste, cum sugerează unii în pană de idei. Astfel că, înainte de a pompa și mai mulți bani în sistem, ar trebui să fie luate măsuri simple de evitare a risipei, care țin de politici publice pricepute și sustenabile (inclusiv, de exemplu, pe o altă direcție: dublarea numărului de locuri la universitățile de medicină cu un orizont de cinci ani).
Asta dacă se dorește reformare autentică, pentru că, să recunoaștem, tentația de a frauda și neglijența în a risipi 30 de miliarde de lei sunt foarte mari. Dacă însă doar ne prefacem că reformăm politicile publice din sănătate, atunci cu siguranță că ajungem mai repede la o nouă criza după 2020, cu două milioane de „decreței”, generația născută în perioada 1966–1970, necesitând servicii medicale în plus față de ceea ce se poate oferi acum, dar cu și mai puțini medici în sistem. Și, cred că ne este clar tuturor, nu poate fi vorba de politici publice pricepute și sustenabile dacă titularul de la Ministerul Sănătății este schimbat o dată la fiecare șase luni.
