Oare cum este făcută externarea în spitalul dumneavoastră? Există vreun ritual legat de asta? Cine îi explică pacientului clar și pe înţelesul lui cum să își ia medicamentele, ce alte investigaţii și vizite la alţi medici mai are de făcut, care sunt semnele și simptomele de alarmă, cum să aibă grijă de ei înșiși odată ajunși la domiciliu, când va fi cazul să solicite o eventuală nouă internare? Medicul curant? Asistenta? Rezidentul, acolo unde acesta există? Cine se asigură că pacientul a înţeles ce are de făcut și cum va reuși să facă acele lucruri?
Îmi amintesc când am fost să o externez pe bunica mea după un AVC destul de mare. Mai văzusem pacienţi ca ea: aproape inconștientă, nu recunoștea pe nimeni, abia dacă putea înghiţi alimente semilichide, sondată, aproape tetraplegică și arăta înfricoșător pentru propriul nepot. Niciodată însă nu mi-au fost atât de apropiaţi și niciodată nu eram pe de-a-ntregul responsabil de sănătatea și îngrijirea lor, cum era în acest caz.
Medicul neurolog mi-a arătat empatie, mi-a dat documentele, între care o reţetă cu vreo opt medicamente și cam atât. Am insistat să o întreb pe doctoriţă ce fac alţii în situaţia mea și am reușit să primesc de la dânsa numărul de telefon al unui domn care oferea îngrijiri la domiciliu în zona ei rurală. Acel domn a fost parcă trimisul divin. Ne-a învăţat multe. Ne-a spus că, deși arată rău acum, va face ceva progrese și ar putea să mai trăiască un an, doi, poate chiar trei. Chiar așa a fost. Deși perspectivele păreau terifiante și eu eram în pragul disperării, am reușit împreună cu familia să ne adunăm și să avem grijă de ea. A mai trăit aproape patru ani într-o stare ceva mai bună decât vegetativă. Bunica mea nu a mai fost niciodată la spital. Atunci când starea ei s-a înrăutăţit pe final, am lăsat-o să sfârșească acasă, în patul ei, înconjurată de mica-i agoniseală de o viaţă.
Experienţa mă face să înţeleg două lucruri. Primul, că pot fi situaţii, poate chiar excepţii, când pacienţii pleacă acasă din spital insuficient lămuriţi de situaţia, perspectivele și modul în care se pot ajuta pe ei înșiși. Al doilea, că un sfat competent și bun poate ajuta enorm deopotrivă pacienţii și aparţinătorii puși la încercare. Iar dacă aceștia înţeleg ce și cum, și povara pe sistemul de sănătate este mai mică.
Oare efortul de a lămuri pe deplin pacienţii și familiile despre ce îi așteptă după externare are sau nu beneficii tangibile? Un studiu (Rayan-Gharra, RN, Tadmor, Flaks-Manov, & Balicer, 2019) făcut în Israel arată ca da. Dacă pacienţii externaţi au făcut o vizită la medicul de familie, unde au fost consiliaţi corespunzător despre situaţia prin care trec (li s-a explicat pe înţelesul lor biletul de ieșire din spital), au avut mai puţine reinternări în termen de 30 de zile. Această corelaţie a fost chiar mai puternică decât cea legată de calitatea briefingului din spital și de simpla vizită de urmărire la medicul de familie.
Așa că, dacă lucrezi în spital, poţi ajuta destul de mult, explicând pe înţelesul pacientului ce urmează să facă, iar dacă ești medic de familie, poţi ajuta poate chiar mai mult, rediscutând aspectele îngrijirii imediat după externare. Acesta poate fi interpretat ca fiind un apel deopotrivă către medicii din spital, medicii de familie și administratorii de sistem de sănătate care ţin ocupaţi medicii cu tot felul de sarcini care nu ajută deloc pacientul.