Nu mi se mai întâmplă
foarte des, în anii de când m-am întors în România, să rămân consternat la
„realitatea“ înconjurătoare. La sfârşitul unei emisiuni la care am participat
recent, în drum spre ieşire, unul dintre moderatori mi-a zâmbit, mi-a strâns
mâna şi mi-a spus: „Avem o ţară frumoasă“. La care am răspuns, aidoma zâmbind,
„da, şi oameni simpatici“. Fără vreo urmă de ipocrizie. De cele mai multe ori
pungăşiile ostentaţilor noştri îmi lasă impresia miştoului, a caterincii, a
puerilismului vesel, un gigant „să-mi bag“ cu ale cărui „puncte-puncte“ poţi
umple un dicţionar explicativ. Nu neapărat al limbii române.
Studiul de caz al
introducerii în uz a cardurilor de sănătate îndeplineşte toate premisele
constatării introductive. Când s-a stricat căruţa în drum, printre multiple
remarci ale domnului Ciurchea despre prestaţia Casei Naţionale de Asigurări
s-a ajuns şi la olimpiada – fază pe paranoia – cum că „medicii de familie“ ar
sabota eforturile CNAS. „Doar“ vreun milion de oameni nu-şi primiseră încă, la
ora lansării la apă a Biruinţei, bicisnicele bucăţi de plastic fără de care de
la 1 mai nu mai au acces la sistemul de sănătate. Un mizilic! În aritmetica
elementară a uslaşilor birocraţi, asta nu înseamnă decât vreo sută de carduri
per cap de vită furajeră. Pardon, medic de familie. Să le împartă ei! Dacă ar
fi mai obedienţi, dacă ar fi mai cooperanţi, dacă şi-ar exersa mişcările de
încetinire a timpului pe care le‑au studiat când s-au uitat la filmul Matrix al
fraţilor Wachowski, ar evita glonţul care le vizează tâmpla.
Îmi place lumea în care
trăieşte domnul Ciurchea, vreau şi eu să mă mut în ea. Sunt sigur că m-aş simţi
bine acolo. E un loc luminat. Un loc cu verdeaţă. Un loc de unde au dispărut
toată durerea şi suspinarea. Sunt sigur că acolo, prea multele întrebări care
încă îşi mai caută răspuns, la ora la care scriu, privind cardul de sănătate,
sunt de mult rezolvate. Vetuste, chiar. Şi toţi trăiesc în pace, medici şi
pacienţi, ingineri de SIUI şi Dorelul de la server, împărat şi proletar.
Pentru că – regretabil
trebuie spus – nu trăiesc în aceeaşi lume cu onorabilul preşedinte al CNAS, mă
simt totuşi obligat să reiterez cel puţin câteva dintre problemele flagrante
care au apărut după ce nava a plecat din port. Că, deh, şi pe mare poţi
face reparaţii, materie primă din belşug!
De departe cea mai aspră
constatare referitor la procesul de validare a cardului peste care am dat a
fost cea care face referire la persoanele cu dizabilităţi, respectiv infirme,
sau cu capacitate mintală abolită temporar sau permanent. În liberă traducere:
ologii, bătrânii, demenţii. Să luăm cazul Brăilei, de exemplu. În Brăila (judeţul)
locuiesc vreo 300 de mii de muritori. La oraşe şi sate. Dintre ei, deocamdată
doar vreo 50 de mii şi-au activat cardul. Au mai rămas – după spusele autorităţilor
– cam 3.000 de bucăţi nepredate. Deja 200 de brăileni căscaţi şi-au pierdut
capul, pardon cardul. Şi, din motive profund religioase, 30 de cetăţeni au
refuzat, răspicat, cipul Satanei. Aceşti sabotori de medici de familie, în
Brăila, au muncit pe rupte în ultimele săptămâni să facă un sputnik. Un
sputnik, pentru cine nu ştie, era formula folosită de maoişti în timpul
„Marelui salt înainte“ din anii ’50 când se îndeplinea planul cincinal înainte
de vreme.
Aidoma şi aici. Dorina
Tite, medic de familie, după ce a muncit vreo 16 ore pe zi, zile la rând, a
răbufnit, exasperată: „O altă problemă de care ne lovim acum: nu
ne-a spus nimeni ce se întâmplă cu pacienţii nedeplasabili. Cum ajung ei să‑şi
activeze personal cardul? Cum îşi vor lua medicamente de la farmacii în baza
cardului? Dar cu cei care au afecţiuni psihice ce se întâmplă? Cel care a
propus legea nu a gândit şi nota practică, i-a luat în calcul doar pe cei
valizi. La cei invalizi, nedeplasabili sau cei care nu au discernământ sau
suferă de Alzheimer nu s-a gândit. Noi trebuie să găsim soluţii“.
Doamna doctor, cu
toată dragostea confrăţească, se află într-o minusculă eroare. Nu medicii de
familie trebuie să găsească soluţii, că nu suntem nici în tranşeu, şi nu facem
nici medicină pe bază de improvizaţie. Nu noi, cel puţin. Când Guvernul
României şi-a asumat introducerea cardului, când Casa Naţională de Asigurări a
bătut toaca, în ultimul an, în dezbaterile publice pe marginea lui, trebuie că
aceste preocupări au răsărit, măcar o dată, în mintea strategilor de la Centru.
Trebuie că măcar un mujic din aparatul executiv şi-a pus problema, la ceas de
noapte, ce te faci cu aceia care n-au capacitatea cerebrală să ţină minte un
PIN. Sau care, cultural sau pur şi simplu pă bază de analfabetism, nu
vor şti ce-i acela.
Ideea de a migra
întreg sistemul medical de la catastif la dosar electronic e nemaipomenită. Şi
obligatorie în acelaşi timp dacă vrei să mergi înainte pe drumul progresului,
ca ţară europeană ce suntem. Dacă vrei să opreşti fenomenul evaziunii fiscale şi
al „ruletei reţetelor“ care dispar ca prin minune prin farmacii. Pe de altă parte, ai vreo 300 de
mii de bolnavi de Alzheimer care nu-şi vor putea activa cardul, legal vorbind,
căci până la poartă uită codul de acces. Mai ai vreo câteva zeci, dacă nu cumva
sute de mii, de oameni greu deplasabili sau nedeplasabili. Oameni care trăiesc
prin cătune. Oameni care nu ştiu să scrie şi/sau să citească. Ei ar fi trebuit
număraţi. Casa Naţională de Asigurări, y compris domnul Ciurchea, avea
obligaţia – şi nu doar de amorul artei – să prevadă, vezi preîntâmpine,
hurducănelile de sistem. Nu de alta, dar ajunge un şpan să distrugi distribuţia
motorului. Şi aici şpanul a fost golănia Casei, în exprimare politicoasă, de-a
ridica din omoplaţi când oamenii confruntaţi, zi de zi, cu realitatea clinică
(vezi medicii de familie) au formulat obiecţii.
De la adăpostul
birourilor capitonate se văd doar Excelul şi tabelul, în timp ce comunitatea
medicală e jugănită de birocraţi. Cine va vorbi pentru medici? Şi, mai ales,
cine va vorbi pentru pacienţi? Vorba coanei Chiriţa, a fost une bataille de
jeu. Aferim, boieri dumeavoastră.
