Când pe acelaşi post s-a reabilitat metoda „băbească“ a gargarei cu apă sărată, aş fi avut însă – ca pediatru –, unele… obiecţiuni. Profesorul meu de dermatologie, Scarlat Longhin (pe atunci încă nu academician, ci „doar“ general – medic militar) spunea: „Prima barieră naturală în faţa oricăror infecţii este integritatea tegumentelor şi mucoaselor“. Gargara preconizată de medicul preceptor de la televiziune a fost: o lingură de sare la un pahar cu apă. Eu aş nuanţa: o linguriţă (5 g) sau chiar o linguriţă de mocca (2,5 g) în apă călduţă. Sarea concentrată irită mucoasa bucală şi face mai mult rău decât bine. Prea mult strică. Mai degrabă recomandăm creşterea frecvenţei gargarei, decât creşterea concentraţiei sării.

   În această perioadă a virozelor, am putut constata frecvenţa crescută a simptomelor laringiene cu care debutează boala infecţioasă. Disfonie minimă, disfagie mai pronunţată cu dureri la deglutiţie şi anorexie consecutivă. Prissnitz-ul (metoda doctorului cu acelaşi nume din Tirol, fondatorul hidroterapiei, căzută în disgraţie), compresele calde umede în jurul gâtului acoperite cu ceva impermeabil (nailon sau celofan) care asigură căldură înăbuşită constituie o terapie „uitată“ dar benefică în laringite. (Am învăţat metoda de la profesorul dr. Gh. Goldiş, încă de pe vremea când era preparator la Clinica de Pediatrie I din Cluj).
   Despre camera copilului, acum. Căldura „resimţită“ de organism are trei componente. În primul rând, temperatura arătată de termometrul de cameră, care trebuie să fie între 20 şi 22°C. Pe urmă, umiditatea aerului: aerul uscat îngreunează, îngreuiază m-ar corecta profesorul Hurmuzache – vindecarea. Seara, noaptea, trebuie dus un vas cu ceai aromat (tei, soc, mentă, muşeţel) clocotit în preajma patului copilului, vas la care, evident, acesta să nu poată ajunge. Dacă simţim aroma ceaiului în cameră, înseamnă că sunt vapori în aer, când nu mai simţim trebuie reîncălzit ceaiul, căci vaporii s-au condensat. Cu mucoasa nazală uscată, copilul se simte ca peştele aruncat pe uscat. Este nevoit să-şi ţină deschisă gura şi să respire astfel. (De îndată, va apărea Candida albicans, ciuperca ubicuitară care abia aşteaptă condiţiile prielnice pentru a se dezvolta). A treia componentă (care a câştigat în importanţă datorită ferestrelor „termopan“ frecvent instalate în locuinţe) este mişcarea aerului. Când lipseşte această componentă, aerul se viciază, devine confinat, greu respirabil, şi produce senzaţia de disconfort. Trebuie asigurată primenirea aerului prin ventilaţie indirectă (ex. fereastra de la bucătărie). Când, cu ani în urmă, am expus acestea, la o ceaşcă de cafea în cabinetul doamnei profesor Grosu la Clinica Pediatrie II din Cluj, aceasta a dat aprobativ din cap: Da, dovadă peremptorie că lucrurile aparent minore, la un anume moment, pot deveni de importanţă majoră. Şaizeci de ani de practică pediatrică – credeam –, mă îndreptăţesc să „iau cuvântul“. Spun cititorilor, în încheiere, fraza elegantă a francezilor: Tout comprendre, c’est tout pardonner…