Anul 1917 marchează mari eforturi și jertfe
pentru întregirea neamului românesc, a țării, populației, armatei. Este
exprimarea cea mai înaltă a capacității medicale a serviciilor sanitare, civile
și militare, de a asigura sănătatea populației și a celor ce luptau pe front.
Anul 1917 nu a început sub auspicii favorabile. Guvernul, regele și armata se
retrăseseră în Moldova; guvernul, monarhia și alte instituții centrale la Iași,
iar armata pe frontul organizat pe linia Siretului, Oituz-Mărășești, pentru un
ultim efort de a apăra țara și de a o salva de ofensiva germană.
Societatea
medico-chirurgicală
La
început de an 1917, s-a realizat în fapt ideea ce o avea dr. Ion Cantacuzino de
când se instalase la Iași cu batalionul său, de a crea relații profesionale mai
strânse între medicii români și aliații lor, o societate de „medicină de
război” (cum a numit-o el la început). În acest sens, a avut o primă
întrevedere cu medicii francezi Devaces, Laveran și Deherly, care au primit cu
multă satisfacție această propunere. Ei înșiși avuseseră o astfel de idee. Împreună
au fixat prima întâlnire pentru ziua de 5 ianuarie, pentru a pune bazele
preconizatei societăți.
Precum
fusese stabilit, la acea întâlnire au venit zece medici români și zece medici
francezi. Rușii s-au abținut. Datorită numărului mic de medici prezenți și al
absenței medicilor ruși, s-a hotărât ca adunarea de constituire să aibă loc în
săptămânile care au urmat în Laboratorul de Igienă al profesorului Mezinescu de
la Facultatea de Medicină. Astfel, miercuri, 18 ianuarie, a avut loc prima
ședința a societății științifice preconizate, denumită „Societatea
medico-chirurgicală a frontului ruso-român”. De această dată, a fost o
participare numeroasă. Printre medicii români participanți la dezbaterile
științifice a fost și profesorul Thoma Ionescu.
A
fost editat, în limba franceză, un buletin în care au fost publicate
comunicările, conferințele, dar și diverse discuții, care a apărut regulat pe
întreg parcursul anului 1917. În acel an, Societatea a avut câteva ședințe, iar
la începutul anului 1918 s-a autodesființat.
Directoratul
Sănătății
Este
greu să precizăm cui i-a aparținut ideea sau inițiativa constituirii
Directoratului. La începutul anului 1917, s-a conturat ideea ca, pentru buna
desfășurare a acțiunilor de sănătate în acele condiții vitrege pentru țară, să
se unifice sub o comandă unică cele două servicii sanitare: civil (fiind atunci
în structura Ministerului de Interne; nu se înființase încă Ministerul
Sănătății) și militar (care funcționa ca o direcție în cadrul Ministerului de
Război).
Există
marturii însă că cea care a insistat ca în fruntea acestui comitet să fie numit
dr. Ion Cantacuzino a fost regina Maria. La 20 ianuarie 1917, acesta a fost
chemat de regină, care i-a relatat pe larg intenția de a se constitui un
serviciu sanitar general, condus de un comitet alcătuit din dr. Cantacuzino
(director) și dr. Slătineanu și dr. Vicol (adjuncți), căruia să îi fie
încredințat controlul suprem asupra serviciilor sanitare – civil și militar. La
început, lui Cantacuzino i s-a părut irealizabil acest lucru, din cauza prea
multor răuvoitori.
Cu
toate intrigile și opunerea unor persoane din anturajul instituțiilor centrale,
s-a încercat chiar, la început, ca această unificare să fie un act formal,
instituția să aibă un președinte onorific. În final, și datorită intervenției
ferme a lui Cantacuzino, unificarea s-a realizat prin constituirea unui comitet
condus de un director cu puteri executive. A doua zi după semnarea decretului
regal (2 februarie 1917), dr. Cantacuzino a fost chemat de ministrul Al.
Constantinescu și i s-a comunicat decizia de înființare a Directoratului
General al Sănătății Publice Civile și Militare și numirea sa ca director.
Efectele
epidemiei de gripă
Cu
meticulozitatea, spiritul de acțiune și înalta sa competență profesională,
Cantacuzino a început să-și organizeze noul serviciu. Asemenea inițiativă și
realizare nu mai apăruse în nicio țară beligerantă, serviciile sanitare
militare și civile fiind separate și conduse de persoane diferite. Pentru
România de atunci și pentru profesorul Cantacuzino era un moment istoric unic.
Profesorul a depășit inerentele invidii și a pornit în acțiunile sale de a
defini problemele fundamentale de sănătate ale țării, dar și ale armatei.
Problemele erau de mare gravitate și urgență.
Armata,
subalimentată și prost echipată, se confrunta în lunile acelea cu un ger
năpraznic (frecvent erau -25°C), trupele se găseau într-o stare de mizerie
fiziologică, stare care îi făcea pe militari deosebit de sensibili la cea mai
neînsemnată infecție. Situația sanitară a armatei din spatele frontului, care
se afla în curs de organizare, era de asemenea precară. Oamenii sufereau de
foame. Asupra organismelor lipsite total de rezistență, invadate de păduchi,
febra recurentă făcea ravagii enorme. Epidemia de gripă, foarte puternică în
anul acela, îi dobora cu miile; tifosul exantematic începea să se răspândească
aproape peste tot. În anumite regimente (3 Olt, Rovine), proporția celor
bolnavi se ridica la o treime. Formele erau grave, mortalitatea era mare
(4–5%). Problema era deosebit de gravă, fiind foarte greu de refăcut o armată
în aceste condiții.
Refacerea
armatei
Dr.
Cantacuzino se gândea la posibilitatea trimiterii în Rusia a tuturor
convalescenților, debilitaților fizici, pentru refacere și repaus. Problema nu
era însă în primul rând medicală, ci mai ales de ordin administrativ, precum și
cu implicații politice. A redactat, totuși, o scrisoare lungă pentru prințul
Oldenburg, în care i-a descris situația trupelor române, condițiile de
alimentație, cazare etc. și i-a cerut să trimită un delegat la Iași, care să
stabilească amănuntele evacuării. Aceasta, însă, nu se va realiza până la urmă;
refacerea armatei va avea loc la Iași și în Moldova, în condițiile grele ale
unei ierni aspre, a carenței de alimente, epidemiilor de febră recurentă,
gripă, tifos exantematic. Personalul medical și farmaceutic, aflat în
subordinea doctorului Cantacuzino, a depus tot efortul, cu sacrificiul
propriilor vieți, să stăvilească epidemiile, să contribuie la refacerea armatei
în vederea unui asalt hotărâtor, în primăvară, asupra inamicului.
Dr.
Cantacuzino era peste tot: de la reuniunile științifice ale Societății
medico-chirurgicale până la inspecțiile zilnice de serviciu asupra stării
sanitare a armatei. Cea mai gravă problemă cu care se confrunta era aceea a
epidemiei de tifos exantematic, căreia îi cădeau pradă mulți medici și personal
sanitar auxiliar. Numai la Iași erau, la 12 februarie, 16 medici bolnavi de
tifos exantematic.
Lipseau
săpunul, petrolul, benzina; deparazitarea pe gerul acela năpraznic devenea
extrem de grea. Lipsea chiar și sarea. Spitalele erau pline până la refuz și nu
mai puteau asigura măsuri de profilaxie. Starea fiziologică precară, gripa,
febra recurentă, tifosul exantematic se suprapuneau, alcătuind un tablou adesea
confuz și nou. Toate acestea erau analizate de dr. Cantacuzino, care încerca să
găsească soluții și acțiuni posibile și potrivite de a influența în bine
situația.
La
14 februarie, Ion Cantacuzino a cerut audiență la rege; i-a expus situația
sanitară, teribila extindere a tifosului exantematic și a cerut lărgirea
cantonamentelor, rugându-l să se intervină energic în a ordona corpurilor de
armată să nu mai trimită bolnavii la Iași, unde spitalele erau supraaglomerate.
Încercând
să identifice spații care ar fi putut fi amenajate pentru a decongestiona
spitalele, s-au luat în discuție sediile Facultății de Medicină și cel al
Primăriei, care să fie evacuate. La o ședință a comitetului însărcinat să se
ocupe de mutilați, s-a pus problema ca aceștia să fie trimiși la Elisavetgrad,
în Rusia, sub conducerea doctorilor Ghiulamila și Desfosses. Însă, cu toată
intervenția doctorului Cantacuzino pe lângă prințul Oldenburg, apoi a regelui
pe lângă țar, a ministrului Franței și a ministrului Angliei, Sir Carelay,
Rusia n-a dat un răspuns nici în problema mutilaților, nici în cea a
convalescenților.
Tifosul
exantematic începea să se propage și în rândurile populației civile. Pe lângă
cazurile tipice, un număr foarte mare de cazuri atipice au fost etichetate,
uneori la întâmplare, drept febră recurentă sau gripă infecțioasă. Până la 10
februarie 1917 muriseră deja 16 medici români. În fața acestei situații, dr.
Cantacuzino a ales șase medici francezi care participaseră la campania sanitară
din Serbia și aveau experiență în deparazitare, pe trei dintre ei i-a trimis la
Corpul I de armata, iar pe ceilalți la Corpul V, pentru a organiza măsurile de
deparazitare.
Preocupat
zilnic de problemele sanitare, dr. Ion Cantacuzino era prezent acolo unde se
simțea nevoia îndrumării, a sfatului său în problemele organizării sanitare,
sau a acțiunilor antiepidemice. Unele animozități în legătură cu funcționarea
Directoratului său continuau însă să se manifeste. Cea mai mare suferință,
mărturisită chiar de el, era că tocmai atunci, când bolile contagioase erau de
o intensitate crescută, el era obligat să renunțe la activitățile științifice,
de cercetare în laborator. Considera că pierde un enorm și interesant material
pe care l-ar fi putut studia cu mult interes științific în laborator: cazuri
grave de icter, originalitatea tabloului clinic al tifosului exantematic sau al
infecțiilor suprapuse. Îi displăcea munca de birou, care îl reținea destul de
mult cu elaborarea directivelor tehnico-sanitare și atâtea alte documente care
se cereau a fi văzute și semnate de conducătorul unui asemenea serviciu. Era
preocupat în continuare de găsirea unor spații noi de spitalizare, de
organizarea unor spitale de chirurgie, măsuri de igienă, deparazitare și hrană
mai bună pentru armată. Până la 15 aprilie muriseră peste 30 de medici și
studenți mediciniști de tifos exantematic și peste 120 erau bolnavi.
Mortalitatea în rândul personalului medical era deosebit de ridicată, depășind
30%.
Apare
şi holera
Dr.
Ion Cantacuzino a aflat că au fost înregistrate numeroase cazuri de holeră, din
nou, la Vaslui. A plecat de urgență la Vaslui, să încerce să descopere sursa
epidemiei. Între timp, medicii continuau să moară de tifos exantematic; numărul
lor trecuse de 100. Epidemia care părea staționară a izbucnit cu mai multă
furie în toată țara. Exista deci, considera dr. Cantacuzino, o cauză generală
pe care nu o întrezărea încă, dar care, intuia el, ținea de lipsa de
rigurozitate în aplicarea măsurilor de deparazitare. Personalul sanitar necesar
acestor acțiuni era insuficient și situația devenea foarte critică. Cifrele
oficiale pentru ziua de 3 aprilie 1917 arătau aproximativ 10.000 de cazuri de
tifos exantematic, bolnavi internați în spitalele și infirmeriile regimentelor.
Nu era inclus numărul extrem de mare de cazuri de la sate, precum și cele
nediagnosticate.
De
ceva timp – constata dr. Cantacuzino – caracterele clinice ale bolii tindeau să
se modifice în rău: mai puține tulburări miocardice față de începutul
epidemiei, dar mai multe fenomene cerebrale și mai cu seamă bulbare, fatale.
Sughițul, spasmele faringelui, polipneea bulbară deveneau simptomele dominante.
Un bolnav văzut recent a avut în ultimele două zile un spasm al faringelui care
semăna cu turbarea. Poate că – se întreba omul de știință – proprietățile
toxice ale agentului patogen se modifică pe măsură ce trece vremea.
Locotenent-colonelul
dr. Vasilescu, medicul șef al Diviziei a patra din Corpul I armată, raporta că
până la începutul lunii aprilie 1917 din 31 de medici, câți avea divizia, 17
s-au îmbolnăvit și șapte au murit de tifos exantematic. Dintre sanitari,
aproximativ 75% au căzut bolnavi.
Încercând
să sintetizeze, Ion Cantacuzino considera că epidemiile s-au produs în felul
următor: trupele se găseau la începutul lunii ianuarie într-o stare de surmenaj
și subnutriție, frig, oboseală, fenomene constatate îndeosebi la recruții
contingentelor 1917, 1918. Atunci a apărut febra recurentă. La unele divizii,
mortalitatea era de 8–9%, cei mai afectați fiind recruții. Bolnavii „lâncezeau”
luni întregi fără să se poată însănătoși – remarcau medicii din spitalele de
boli contagioase. Palizi, cu obrajii supți, cu gura pe jumătate deschisă, fără
poftă de mâncare (inapetență), puteau fi recunoscuți în infirmerii la prima
vedere. Peste asta a venit gripa, apoi tifosul exantematic.
Cantacuzino
a analizat și a înțeles fenomenul. Cauzele contaminării au fost: a) aglomerația
în cantonamente și b) bordeele sumbre, imposibil de curățat, unde oamenii
dormeau în condiții insalubre, într-o îngrămădeală fatală. Măsurile luate au
fost: a) scoaterea trupei în bivuacuri; b) măsuri ferme de deparazitare, bine
organizate. S-au construit cuptoare de cărămidă pentru despăducherea efectelor
la 100–120 de grade și s-au instalat dușuri (cu furtun) pentru trupe. S-a
reușit în felul acesta ca oamenii să fie spălați și deparazitați la 8–10 zile
fiecare. Soldații au părăsit cantonamentele aproape peste tot și s-au mutat în
bivuacuri, sub cort. S-a îmbunătățit și hrana, soldații primind zilnic două
supe calde cu 200 g de carne, supă de fasole, un kg de pâine, două ceaiuri. Era
lipsă de corpi grași, zahărul era prea puțin (2–3 bucăți) dar, constata
Cantacuzino, era mai mult decât rația „de farmacie” din lunile de până atunci.
În cadrul acțiunilor întreprinse funcționau – acolo unde era necesar –
infirmerii pentru izolarea bolnavilor, ținute curate. Mortalitatea din cauza
tifosului exantematic a început să scadă vizibil (de la 20–25% în primele luni
ale anului 1917 la 6%), iar cazurile manifestate au început să fie mai benigne.
Printre oamenii din trupă erau tot mai puține forme cerebrale și bulbare.
La
regimentul 1 de artilerie de munte, de exemplu, situația sanitară era foarte
bună, a constatat dr. Cantacuzino. Regimentul, cu un efectiv de 2.500 de
oameni, a avut la 1 ianuarie trei cazuri de tifos exantematic, iar în luna
iunie nu mai apăruse niciunul. Numai militarii trimiși la Trușești la școala de
telegrafiști s-au întors cu cazuri de tifos, care însă nu s-au mai întins,
datorită măsurilor de precauție luate. Cu două luni în urmă, Cantacuzino dăduse
dispoziție, pentru întreaga țară, de a ține sub observație, timp de zece zile,
într-un centru de carantină înființat pe regiment, pe orice soldat sau ofițer
care se întoarce la regiment după o absență prelungită. Pentru deparazitare,
fiecare om se îmbăia, se ungea cu petrol în fiecare săptămână, iar hainele îi
erau trecute în etuvă. Pentru aceasta, s-a construit un cuptor.
Cantacuzino
și-a continuat inspecțiile, trecând prin Bacău, Coțofănești și Anghelești,
Panciu, apoi spre valea Șușiței, la Vernița, spre satul Fitionești (unde 500 de
convalescenți „se prăjesc la soare”), apoi s-a reîntors la Bacău. Vizita, care
l-a dus la doi kilometri și jumătate de front l-a făcut să concluzioneze că
starea sanitară a corpului de armată respectiv era bună.
Ostași
treziți la viață
Zilele
treceau și armata se refăcea. La 23 mai a pornit din nou în inspecție, pentru a
verifica modul în care se aplicau instrucțiunile și starea epidemiologică a
unităților militare din zonă, dar și a populației. Starea Diviziei a patra era
una foarte bună, acolo medic șef fiind dr. Vasilescu, pe care dr. Cantacuzino
îl caracteriza a fi unul dintre cei mai buni medici militari ai noștri, cult,
bun organizator. A fost plăcut impresionat vizitând adăposturile soldaților,
acoperite cu crengi, intrarea împodobită cu trestie verde și flori de câmp
(deși nu era așteptată o vizită), stâlpii din interior înfășurați cu ghirlande
de flori, banchetele pe care dormeau acoperite cu un așternut gros de rogojini
din trestie verde. Totul era curat, proaspăt, plăcut pentru ochi. Era o anumită
stare de veselie, de sănătate, optimism. Ofițerii și soldații erau dornici să
reia ofensiva contra soldaților ruși, care începeau să nu mai lupte pe front.
Ofensiva
a început și iată cum descria Ion Cantacuzino, într-o scrisoare adresată, la 22
august 1917, din Iași, lui Ionescu Mihăești: „Dragă Ionescu, aici se
dezlănțuiește de 4 săptămâni o bătălie neîntreruptă între Mărășești și Tg.
Ocna. Până acum germanii și-au rupt dinții cu pierderi îngrozitoare; Makensen
dăduse ordin ca Iașul să fie ocupat pentru aniversarea declarațiunii
războiului. Trupele noastre au fost cu desăvârșire admirabile. Armata a fost
reorganizată complet și spiritul eroic domnește peste tot. Oamenii noștri
atacă, parcă ar fi niște turbați; la Mărășești, un regiment întreg și-a lepădat
căști, măști, bluze, pantaloni chiar și a pornit la atac nebunește, în cămăși
și izmene, măcelărind pe nemții îngroziți. Inamicul totuși a înaintat cu câțiva
kilometri pe toată linia, aceasta grație aliaților noștri slavi care aproape
peste tot și-au abandonat pozițiile lor, pe care noi am fost nevoiți să le
recucerim”.
Jertfa
corpului sanitar
Peste
patru sute de medici, farmaciști și veterinari au căzut jertfă în lupta aceea
aspră și grea pentru reîntregirea neamului. Numărul lor exact nu ne este
cunoscut. Remarcăm însă că, în toiul epidemiilor de tifos exantematic, febra
recurentă și gripă, proporția generală a morților față de numărul
îmbolnăvirilor a fost între 15 și 25%, în timp ce în rândul corpului medical și
farmaceutic a fost de 45%.
Specialiștii
militari apreciază că, raportând mortalitatea la efectivul total de 2.800 de
ofițeri sanitari, ajungem la un dureros 14% din efectiv, aproape identic cu cel
al infanteriei. Pierderile medicilor au fost nu numai în unitățile militare de
pe front, ci chiar mai mult în zona interioară, acolo unde lupta cu tifosul
exantematic și febra recurentă a fost cea mai intensivă. Activitatea corpului
sanitar a asigurat Armatei și Patriei efectivele necesare sănătoase care să
lupte și să învingă. Gloria se raportează la întreg corpul sanitar, cu
sacrificiile cunoscute și necunoscute, care îi constituie o epopee unică în
analele medicinei de război (Cartea de aur a ofițerilor sanitari și personalului,
morți pentru patrie, 1916–1920, pag. 13).
Sfârșitul
anului 1917 este însă unul nefast pentru România. La 9 decembrie se încheie la
Focșani armistițiul între guvernul român și delegații Puterilor Centrale, și
apoi încep tratativele de pace de la Buftea, iar la 7 mai 1918 tratatul de pace
de la București, pe care însă regele nu l-a semnat niciodată.
În
fața acestor evenimente, la 13 martie 1918, Ion Cantacuzino și-a dat demisia de
la Directoratul Sănătății, care, ca urmare a acestui fapt, s-a și desființat.
Profesorul, tulburat profund de aceste neîmpliniri sociale nu s-a mai întors la
București, ci, însoțit de câțiva dintre colaboratorii săi a plecat în Franța,
în iunie 1918, sub forma unei misiuni române a Crucii Roșii pentru a activa
acolo în domeniul medical. România a rămas sub regimul tratatului de pace de la
București doar câteva luni, până în toamna anului 1918, când, odată cu
înfrângerea Germaniei, tratatul a fost anulat, iar România a reintrat în
rândurile aliaților din Antanta, alături de care a luptat până la sfârșitul
războiului.
În
iunie 1920, dr. Cantacuzino, chemat în țară și făcând parte din guvernul de
atunci, ca ministru de stat, și-a pus semnătura ca șef al delegației române la
Tratatul de la Trianon – primul dintre tratatele cele mai importante din
zbuciumata istorie a poporului român. În felul acesta s-a împlinit marele vis
al țării, care și-a văzut realizată unitatea sa națională.
La
comemorarea din 1933 a medicilor și farmaciștilor morți în războiul național
pentru întregirea neamului, dr. Ion Cantacuzino – atunci ministru al sănătății
– spunea cu pietate: „A fost secerată floarea tineretului medical (...). Câte
exemple n-aș putea cita de medici, plini de viață, loviți brutal în exercițiul
nobilei lor profesiuni și conștienți de starea lor, așteptând, cu cea mai
admirabilă seninătate și cu conștiința împăcată moartea nemiloasă? Câte nume
respectate sau regretate îmi vin, în momentul de față pe buze și cum aș dori ca
tineretul care ne ascultă să afle de la mine de ce au fost capabile în acele
momente anumite suflete alese, stăpâne pe sine și susținute de cel mai clar și
mai simplu sentiment de datorie (...). Tineretul medical de astăzi trebuie să
nu uite prin ce momente tragice a trecut generația noastră ca să poată ajunge
la făurirea României întregite, actuale. (...) trebuie ca împreună cu noi,
să-și închine gândirea spre amintirea morților noștri” (România Medicală, nr
11, anul 1933).
În
cartea document, „Cartea de aur a ofițerilor sanitari și personalului, morți
pentru patrie, 1916–1920”, publicată în 1933 (cu ocazia acestei comemorări)
regina Maria descrie cele trăite și văzute în timpul războiului: „Mi s-a cerut
să scriu primul cuvânt pentru această carte de aur. Sunt mândră că am prilejul
să mă închin înaintea acelor care, în timpul Marelui Război, și-au făcut
datoria în condiții nespus de grele. Prin forța împrejurărilor, mă găseam în
contact cu toate organizările militare și cele de Cruce Roșie. Așteptau de la
mine îndemn și ajutor. Am văzut prin urmare, cum munceau acești bravi bărbați
și femei. Aduc laude jertfei lor necontenite din vremuri grele de pericole fără
seamă. Căci au fost momente unde totul lipsea: spitale, medicamente,
pansamente, narcotice, lemne, săpun, alimente... Și cu toate acestea medicii
noștri au dus lupta fără șovăire, trecând prin toate greutățile, învingând și sărăcia
mereu crescândă și lipsurile cele mai elementare.
Ajutați
de femei îmboldite de același spirit al sacrificiului de sine, i-am văzut
încordându-și toate puterile, senini în mijlocul celor mai groaznice
împrejurări, nepăsători față de arșiță și de secetă, de frig, de ploaie, de
noroi, de mizerie, și de veșnica amenințare a unei subite evacuări, fără frică,
gata la datorie, oferindu-și viața, strângându-și rândurile subțiate, gata să
ajute, să susție, să aline, în ciuda Soartei, Moartei și a disperării – eroi
într-adevăr, eroi adesea fără nume, necunoscuți, uitați. Dar eu, Regina lor, pe
niciunul nu-l pot uita și când mi-aduc aminte de ei, și de tot ce am văzut
atuncea, calde cuvinte de recunoștință și de admirație îmi vin pe buze.
Am
văzut cum hangare, grajdiuri de lemn sau chiar case țărănești dărâmate se
prefăceau în spitale. Am văzut acești oameni bălăcind în mocirlă, prin sate
părăsite și uitate de Dumnezeu, luptând cu lipsa de ajutoare și de merinde.
Zăpezile opreau comunicațiile cu lumea din afara. Nu se puteau aștepta la nici
un sprijin. Totuși nu pierdeau speranța, se zbăteau în puhoiul de boli și de
contagiuni, jertfindu-și pe rând viața, așa că cel care rămăsese pentru a
îngropa pe ceilalți muncea, apoi, cât zece inși. Da, am fost pretutindeni cu
dânșii. Toate acestea le-am văzut cu ochii mei. Nu vorbesc din auzite, ci ca
martor”.
