Newsflash
OPINII

Impas sau alibi?

de Dr. Gabriel DIACONU - sept. 28 2018
Impas sau alibi?
M-am gândit, în zorii referendumului pentru „familia tradițională”, să risc o discuție despre parafilii. Spațiul este limitat, deci expunerea va fi condensată. Pentru anumite urechi, unii termeni vor isca sentimente contradictorii. Discreția cititorului este dorită. 
Parafiliile sunt tulburări ale comportamentului sexual. Taxonul e vag. Unii autori (Charles Moser) au propus „paralagnie” ca fiind mai aproape de adevăr (lagnia, în greacă, este iubirea fizică, a cărnii, în vreme ce filia este iubire spirituală).
Statistic, dacă e să iei în considerare spectrul lărgit al acestei clase, probabil că parafiliile sunt cele mai frecvente tulburări în populație, mult mai frecvente decât depresia, anxietatea sau fobiile. Doar câteva dintre ele se intersectează cu criminalitatea. Unele statistici spun că peste o treime din populația adultă a lumii îndeplinește criterii pentru o parafilie oarecare, din cele peste 500 descrise. Fie că vorbim de fetișuri, fie că vorbim de excitație sexuală la stimuli neobișnuiți, cum ar fi gâdilatul, unele părți anatomice altfel neutre (parțialismul) sau catastrofele, fapt este că multe se întâmplă sub soare despre care constanta vocii e șoapta.
Nu poți vorbi despre ce înseamnă parafilie fără două repere fundamentale: ce este acela comportament sexual normal, respectiv ce înseamnă „pe lângă” sau „dincolo” de el (para, în limba greacă). Comportamentul sexual normal are, prin definiție, patru izvoare: statistica, norma religioasă, culturală, respectiv interpretarea subiectivă a omului despre propriul univers sexual.
Să atingi un echilibru între acestea poate fi cvasi-imposibil. În societăți autoritariene ori primitive domină religia și cultura, în timp ce în democrație prevalează statistica și interpretarea subiectivă. Interferențele sunt subtile, dar adânci, între toate patru. Dreptul la expresia neîngrădită a sexualității continuă să fie contestat și dezbătut, îndeosebi prin intersecția acesteia cu criminalitatea.
Neîntâmplător însă, sexualitatea și expresia ei sunt ambreiate pe ontologia diverselor societăți, într-o dinamică individuală, dar și de grup. Crimele sunt violări ale unor norme sociale care sunt clasificate prin legi, în sisteme de drept, fie ele primitive ori modelate. O crimă sexuală deci nu urmează obligatoriu dintr-o tulburare a comportamentului sexual sine qua non, dar tinde să fie definită și prin sedimentul credințelor într-o anumită comunitate. De exemplu, în anumite țări africane, credința religios-tribală că HIV/SIDA se vindecă dacă faci sex cu o virgină a crescut dramatic numărul violurilor asupra fetelor la vârstă prepuberală în anii ’90.
Odată lămurit conceptul de „normalitate” sexuală, parafilie este acel comportament sexual în afara sau dincolo de această normalitate, independent de aspectele legale (dar intersectat cu ele). Aici regăsești două sinonime utile:  devianța, respectiv perversiunea. Uzul în propaganda secolului XX, din păcate, a făcut astăzi imposibilă o mențiune a lor fără trimiterea în peiorativ, deși epitetele rețin detalii utile. De exemplu, devianță înseamnă o abatere laterală de la norma societală, fie ea benignă ori ba (de exemplu, capnolagnia este excitația sexuală pe care unii oameni o resimt când văd o persoană că fumează). „Perversiunea” e o exacerbare în frecvență ori intensitate a unui comportament sexual, fie el deviant ori ba (vezi aici biastofilia, excitația sexuală pe care o resimte un violator recidivist, un prădător sexual, spre deosebire de varianta comună, a violatorului „de oportunitate”, sau mai rara acrotomofilie, în care persoana este excitată de parteneri cărora le lipsește un membru, prin amputație).
Parafiliile nu cuprind elemente care țin de gen, identitate sau orientare sexuală. Este motivul pentru care homosexualitatea a fost scoasă, acum aproape o jumătate de secol, din clasificarea tulburărilor sexualității, fiind considerată o „orientare”. Așa cum există heterosexuali parafiliaci, veți întâlni și homosexuali cu varii tulburări clasificabile în această categorie.
Ca lucrurile să fie și mai fin granulate, indiferent de orientare, gen sau sex, atitudinea vizavi de practici/comportamente sexuale, la nivel subiectiv (individual), poate fi egosintonică sau egodistonică (adică individul poate sau nu resimți distress privind propriile-i impulsuri sexuale). În cea mai recentă clasificare a parafiliilor, criteriul de diagnostic privind egodistonia a fost reformulat încât să reflecte faptul că un pedofil, zoofil etc. nu e musai să resimtă anxietate privind acțiunile lui, respectiv să fi „acționat” asupra impulsurilor, gândurilor sau fanteziilor.
Scopul final al oricărei taxonomii este includerea anumitor descrieri/definiții pentru optimizarea accesului la resurse, în speță ajutor de specialitate, nicidecum stigmă sau marginalizare socială, pentru cei implicați de taxon. Cât privește parafiliile, o constatare sobră este că, pe cât de răspândite sunt, pe atât de puține servicii au fost gândite (fie că vorbim de psihologie, psihiatrie, asistență comunitară etc.).
Se întâmplă, cu titlu de excepție, ca o persoană cu o parafilie egodistonică să ajungă la doctor. Într-un studiu realizat în Suedia, de exemplu, de cele mai multe ori simptomele unei parafilii egosintonice au fost anunțate de... partener. De asemenea, amenințarea repercusiunilor legale împinge masa, bazinul de patologie, într-un subteran greu explorabil. Intersecția cu criminalitatea continuă să îngreuneze rafinarea unor criterii de diagnostic, mai ales când ai de navigat o legislație cutumială, neschimbată în unele state de zeci de ani.
Este crucial să diferențiem fenomenologic între „devianță” și „perversiune”, sub aspectul dimensiunii atât a ofensei sexuale din perspectivă victimologică, cât și a încadrării legale. Chiar dacă în vernacular cele două adeseori sunt superimpuse, în limbajul medical ori legal ar trebui separate pe un continuum al varianței între sexualitatea normală, respectiv patologică. Să nu uităm că – nu e mai mult de un secol de atunci – orice formă de sex în afara actului procreării era considerată deja o formă de devianță, iar orice poziție în afară de cea a „misionarului” era considerată perversiune.
Criticii discuției pe marginea parafiliilor vor obiecta, poate, că să vorbești înseamnă să deschizi cutia Pandorei către raționalizarea unor practici nu doar neortodoxe, dar în cele din urmă detrimentale societății. Îmi pare un argument slab și inconsistent. Simplu spus, dacă e să observi organizarea diverselor microcosmosuri sociale, fie că vorbim de mediu carceral, armată, cler, dar și structura ermetică a anumitor organizații, se poate observa că gratiile claustrației, intoleranța și obscurantismul sunt
ingredientele devianței.
Adversitatea e „mama” creativității, și aici o spun în sens patologic. Devianța este naturalist-observabilă și fluidă. Perversiunea este categorică și compulsivă. Cât din fenomenul infracțional arondat parafiliilor/paralagniilor este endogen bolii, dar cât este circumscris de lipsa accesului la ajutor medical ori psihologic? Este de relevanță, aici, că emergența unei parafilii începe în adolescența târzie, și vârful epidemiologic se suprapune etapei 20–40 de ani.
Motivația sexuală a crimei – și nu în sens psihanalitic – se întâlnește în probatoriu cu multe alte elemente: depresia, consumul de alcool, comorbide la parafiliac. Aidoma, anamneza reține că majoritatea au în istoric mulți ani de „preinfracționalitate” în care au avut comportament sexual deviant, liminar pervers, dar atât de privat, încât să nu fi beneficiat nici de educație, nici de dialog profesional.
Nu în ultimul rând, din motive care depășesc scopul acestei expuneri, parafiliile au cronoplasticitate, altfel spus continuă să se nască oameni care, prin traiectoria vieții și interacțiunea genă-mediu, vor continua să aibă comportamente sexuale atipice, neobișnuite și, pari passu, deviante ori perverse. Trebuie pusă întrebarea: dacă medicina stagnează în a dezvolta cunoaștere, dar și soluții pentru probleme ale sexualității care aduc atingere individului, vorbim de un impas sau de un alibi?

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe