Am organizat recent la UMF Iași un eveniment care includea și lansarea unei cărţi, un volum semnat de un important scriitor român. Intenţionam să nu vorbesc despre carte. Am făcut-o doar dintr-un motiv anume: unul dintre cei pe care i-am rugat să prezinte romanul m-a refuzat. De fapt, nu a fost un refuz, ci altceva: tânărul, student în anul I la Facultatea de Medicină, pe care l-am descoperit ca fiind interesat de lectură, nu a primit „binecuvântarea” părinţilor. Într-un mesaj pe care mi l-a trimis, el mi-a explicat motivul interdicţiei: familia vedea ca o pierdere de timp implicarea fiului lor într-o activitate care nu avea legătură cu studenţia, cu studiul disciplinelor anului I, cu scopul pentru care ei „l-au dat” la medicină... Din rândurile scrise se simţea durerea, dar și o anume eliberare. Tristeţea interdicţiei și bucuria împărtășirii acesteia. „Dacă-i popă, să cetească”... dar el nu era popă, ci student la Medicină!
De aproape 15 ani, cu pauze, coordonez un club de literatură, recent redenumit Clubul de literatură și arte „V. Voiculescu” al UMF Iași. Pe la începuturi, au existat câteva momente mai delicate, în care au fost implicaţi studenţii clubului, iar aici voi oferi doar două exemple.
Veronica urma să prezinte, în cadrul unui eveniment dedicat medicilor-scriitori de expresie germană, un autor și o carte: Alfred Döblin – „Berlin Alexanderplatz”. Citise cartea și, în timpul unui laborator de biochimie, a scos-o din rucsac și a așezat-o pe masă. Ceva i s-a părut nefiresc domnișoarei asistent: un obiect care nu semăna nici cu un penar, nici cu vreo retortă sau vreun pahar Berzelius. S-a apropiat mirată, ba chiar enervată, și, dintr-o mișcare, cartea a ajuns mult departe. Acolo unde-i stăteau picioarele, acolo-i stătea și cartea. Veronica s-a fâstâcit, n-a știut cum să reacţioneze și s-a aplecat... Domnișoara biochimist, la fel de iute, cu vârful pantofului, a trimis cartea cine știe unde... La fel și pe studentă, invitată să părăsească laboratorul și notată absent în catalog. În drum spre ieșire, cu inima bubuindu-i în timpane, a deslușit doar câteva vorbe: „Aici ești la medicină, faci știinţă, nu povești!”
Într-o după-amiază, pregătind sala care urma să găzduiască o proiecţie de film și o dezbatere, ce aveau ca subiect ecranizarea cărţii „Vălul pictat”, observ alergând pe una dintre cele care urmau să fie implicate în gestionarea manifestării. „M-am simţit umilită! Am cerut permisiunea domnului doctor să plec puţin mai devreme de la laboratorul de anatomie. Parcă aș fi făcut o infracţiune! Colegii au îngheţat și domnul doctor, lăsând creta pe birou, deranjat că-l întrerup, mi-a cerut să-i spun «ce e așa de important în viaţa mea, de am îndrăznit să tulbur ora de anatomie». Pe scurt i-am explicat despre participarea mea la clubul de literatură și că urma să vorbesc despre un medic-scriitor. «Domnișoară, eu nu am citit nici Moromeţii și am ajuns chirurg!» Și, efectiv, m-a poftit afară, subliniind că va ţine minte la examen acest aspect.” După ce s-a mai liniștit, i-am spus că în institutul în care tocmai fusese silită să-și plece fruntea, un mare profesor și cărturar, pe numele său Grigore T. Popa, adesea afirma că „medicul, dacă nu este dublat de un om de cultură, e un hemiplegic”.
Părinţi și universitari cu vederi înguste sunt și vor mai fi. Dar existenţa acestora are efecte secundare serioase asupra multor generaţii de copii și de studenţi. Aceștia nu sunt „daţi” la medicină, ca la prăsilă, să fie însămânţaţi cu informaţii, ca mai apoi „să iasă doctori”. Departe de mine să încep acum o pledoarie pentru artă sau pentru lectură. Scriu doar că unii dintre cei care vor avea șansa să fie în mijlocul unor familii, de origine sau universitare, care să îi facă să înţeleagă rostul lor în lume, să-i încurajeze să gândească, aceia vor vedea ceea ce alţii nu văd. Mai devreme sau mai târziu. Mai devreme.