Cititorul interesat de personalităţile din
zona Buzăului ori cel care vrea să se documenteze despre una din cele mai
surprinzătoare şi marcante figuri ale medicinii şi oftalmologiei româneşti şi
mondiale, Gheorghe Stănculeanu, va găsi, în diverse surse, numele său scris Stănciuleanu
ori Stănciulescu şi anul naşterii 1856 sau 1874.
Traseu
european
Născut la Gura Sărăţii
(jud. Buzău), în iunie 1874, G. Stănculeanu şi-a petrecut copilăria la moşia părinţilor,
în judeţul Ialomiţa. Acea perioadă e marcată de suferinţa generată de o problemă
la şold, care i-a limitat mişcările, l-a imobilizat şi determinat să-şi
îndrepte atenţia spre lectură. Eminescu i-a fost mereu aproape de suflet. La 17
ani obţine diploma de bacalaureat a Liceului „Sfântul Gheorghe“ din Bucureşti şi,
după scutirea de serviciul militar, porneşte într-o excursie în Italia şi Franţa.
Din 1892, oraşul luminilor îi va fi gazdă vreme de câţiva ani – timp în care îşi
desăvârşeşte şi perfecţionează studiile medicale, la Facultatea de Medicină şi
în diverse clinici ale spitalelor Hôtel-Dieu, Hôpital Tenon şi Hôpital Bichat,
Hôpital de la Charité, Hôpital Lariboisièreori Collège de France din Paris.
La Paris s-a perfecţionat
în oftalmologie cu Photinos Panas (1831–1903), Edmund Landolt (1846–1926),
Henri Parinaud (1844–1905), Louis de Wecker (1832–1906), Victor Morax
(1866–1935), în serviciul căruia a elaborat lucrarea „Contribution a l’étude
experimentale de la 
tuberculose cornéenne“ (Annales
d’oculistique, 71e année, Avril, 1909); la Freiburg, cu Theodor
Axenfeld (1867–1930), unde a publicat „Seltener Befund an der Hinterfläche der
Kornea bei einer klinish diagnostizierten Keratitis parenchymatosa“ (Klinische Monatsblätter für Augenheilkunde,
1904); Würzburg cu Carl von Hess (1863-1923), unde a
publicat „Les méthodes d’examen du sens des couleurs“; la Londra, cu John
Herbert Parsons (1868–1957) şi Edward
Treacher Collins (1862–1932); la Edinburgh, cu George Andreas Berry (1853–1940); la Dublin, cu Henry Rosborough Swanzy (1843–1913);
otorinolaringologie cu Marcel Lermoyez (1858–1929); histologie cu Eugène
Suchard (1852–1915), bacteriologie cu Maxime Macaigne. A studiat
otorinolaringologia la Berlin şi Viena, unde a lucrat împreună cu Ádám Politzer
(1835–1920) şi Marcus Hajek (1861–1941). Teza de doctorat în medicină,
„Rapports anatomiques et pathologiques entre les sinus de la face et l’appareil
orbito-oculaire“, a fost susţinută la Paris, miercuri, 26 februarie 1902, la
ora 13, în faţa comisiei, fiind un studiu analitic detaliat al legăturilor
patologice orbito-sinusale, bazat pe o cazuistică personală; a primit din
partea Facultăţii de Medicină din Paris „mention honorable“, iar publicaţiile
vremii au elogiat-o. În 1901 a fost ales membru corespondent al Societăţii de
Anatomie din Paris.
Un alt fel de profesor
În toamna anului
1902, a revenit în ţară şi, un an mai târziu, a devenit colaborator al prof. dr. Nicolae Manolescu (1850–1910), a
susţinut examenul de docenţă cu lucrarea „Aspectul papilei optice în primele
faze ale paraliziei generale“ (1903) şi a început să ţină prelegeri de
oftalmologie pentru studenţii medicinişti, lucrări practice şi intervenţii
oculare pe cadavru. Profesorul Manolescu îl recomandă ca succesor la catedră şi,
prin votul unanim al colegilor din Bucureşti şi Iaşi, primeşte titlul de
profesor-agregat, prin Decretul Regal No. 2254 din 16 iulie 1909 (Anuarul Universităţii din Bucureşti pe Anul şcolar
1909–1910, Noua Tipografie Profesională „Dimitrie C. Ionescu“, Bucureşti,
1910, p. 38). La 27 octombrie 1909, în timpul susţinerii lecţiei inaugurale a
cursului său, a adresat profesorului N. Manolescu, prezent în sală, următoarele
cuvinte: „Vă rugăm domnule profesor, să continuaţi a vizita clinica cât mai
des, ajutându-ne cu sfaturile înţelepte şi produsul vastei dv. experienţe“.
Noul profesor de oftalmologie şi-a suspendat practica privată şi s-a dedicat
educaţiei studenţilor, medicilor, populaţiei şi persoanelor cu afecţiuni
oftalmologice. Susţinea: „Nu urmăresc decât realizarea unui ideal pentru care
am muncit totdeauna, pentru care am sacrificat tot ce puteam sacrifica, acela de a face puţin bine şi de a-mi
îndeplini datoria, iar satisfacţiunea pe care o simt că mi-am îndeplinit
datoria mă recompensează singură îndeajuns”.
În „The American
Encyclopedia and Dictionary of Ophthalmology. 1856–1942“ – vol. 16, dr. Stănculeanu
este descris ca un „celebru oftalmolog român (…), scund (1,65 m), bine legat,
rapid în mişcări, vioi şi foarte prietenos. Hobby-urile sale au fost fotografia
şi colecţionarea de cărţi rare. A fost membru al Bisericii Greco-Catolice“.
Operator
şi inovator
Cu o manualitate
deosebită, chirurgul G. Stănculeanu avea gesturi elegante, precise şi o
„meticulozitate operatorie ce mergea până la pedanterie“. Considera mai
importantă discuţia cu bolnavul şi indicaţia operatorie decât intervenţionismul
abrupt. Supraveghea sterilizarea, îşi pregătea singur câmpul operator şi
instrumentarul, iar după intervenţii se îngrijea cu atenţie de pacienţii săi. A
introdus irido-sclerectomia – operaţia antiglaucomatoasă Lagrange în România şi
diverse inovaţii în chirurgia oftalmologică mondială: operaţia 
simblefaronului
întins cu refacerea autoplastică cutanată a fundurilor de sac conjunctivale şi,
mai ales, „cea mai perfecţionată metodă operatorie a cataractei, adică extracţia
cataractei în capsulă, cunoscută pretutindeni sub numele de «operaţia lui Stănculeanu»“.
Şi-a comunicat procedeul la Congresul de Oftalmologie de la Heidelberg, în
iulie 1910, când a prezentat cele 24 de cazuri de pacienţi operaţi. La cel
de-al XIII-lea Congres internaţional de oftalmologie de la Amsterdam, din
septembrie 1929, prof. dr. Anton Elschnig (1863–1939) a prezentat un film ce
evidenţia „frumuseţea, eleganţa şi uşurinţa“ tehnicii operatorii a prof. dr. G.
Stănculeanu în operaţia de extracţie intracapsulară a cataractei, pentru care
imaginase şi un instrumentar, ce figura în cataloagele de prezentare din epocă.
Era recomandat constant de medicii americani. Dr. W. Likely Simpson, din
Memphis, în august 1912, la American Academy of Ophthalmology and
Otolaryngology, a scris că procedura Stănculeanu „este un pas înainte în
progresul rapid al oftalmologiei“ şi spera ca, o parte, dacă nu toţi
oftalmologii americani, să încerce metoda profesorului român.
De numele său sunt legate şi câteva
instrumente pe care le-a imaginat şi pus în practică: pensa pentru enucleere,
penseta capsulară şi ridicătorul de pleoape cu dublu cârlig pentru operaţia
cataractei.
Om de ştiinţă
şi profesor de oftalmologie
Articolele pe care le
semna erau ilustrate cu „scrupuloase desenuri şi planşe în culori“; tratatele
importante de oftalmologie îl citau, iar multe din cercetările sale au devenit
clasice. Cercetările asupra simţului culorilor la funcţionarii CFR şi ai
marinei, apărute, sub forma unei monografii, în 1905, la Editura Jules Rousset
din Paris, au fost elogiate în Klinische
Monatsblätter für Augenheilkunde şi Analles
d’oculistique. În 1906 apare „Tabele optice“ (Tip. Ţăranu, Bucureşti),
singurul formular de tabele optice din România. „Uber die pathologische
Anatomie der Ophtalmoreaktion“ (Klinische
Monatsblätter für Augenkeilkunde, 1909) reprezintă primul studiu histologic
din literatură asupra reacţiei conjunctivale la tuberculină. Lucrarea „Das
Trachom nach dem gegenwärtigen Stande der Forschung“ (Editura Josef Safár,
Viena, 1912, coautor: dr. D. Michail) a fost „singura lucrare modernă cu un
caracter internaţional pe care au consultat-o şi citat-o toţi autorii străini
ca lucrare de fond“, până la publicarea altor studii interaţionale, după 1928.
G. Stănculeanu s-a preocupat şi de anatomia patologică experimentală şi clinică
(patologia polului anterior al ochiului şi a anexelor sale), ori de importanţa
rahianesteziei şi radiologiei în oftalmologie. Primul manual didactic românesc
de oftalmologie poartă tot semnătura sa: „Cursul de Oftalmologie predat la
Facultatea de Medicină din Bucureşti de Docent D-rul G. Stănculeanu. Bucureşti“
(Speranţa, Inst. de Arte Grafice, 1909) – cu 60 de imagini originale; menţionează
şi citează autorii pe care i-a studiat în documentarea pentru alcătuirea
manualului pentru studenţi. În 1911 a publicat a doua ediţie a cursului – 355
de pagini cu 132 de figuri – la care a adăugat capitole ce abordau legătura
dintre oftalmologie şi alte specialităţi medicale. Cursurile sale erau însoţite
de proiecţii şi demonstraţii clinice; studenţii erau implicaţi direct în
activitatea didactică şi profesorul Stănculeanu le era alături mereu. Bunătatea
şi apropierea de studenţi şi medici nu excludea severitatea şi seriozitatea
examenelor. Considera că profesori au „o datorie sfântă faţă de ţară şi către
omenirea suferindă şi când este vorba de datorie nu mai încape nicio
prietenie“.
Mulţi medici – civili
şi militari – s-au specializat în clinica sa. Semnificativ este şi numărul
tezelor de doctorat pe care le-a coordonat şi cercetările ulterioare ce au
pornit de la ideile savantului român. Clinica de oftalmologie a Spitalului Colţea,
datorită prestigiului său internaţional, perspectivelor originale oferite în
numeroase lucrări ştiinţifice, cercetărilor pe care le-a generat, direct sau
indirect, intervenţiilor pe care le practica şi inovaţiilor pe care le adusese
în tehnica şi instrumentarul folosit, „deveni, în scurtă vreme, un centru de
atracţie ştiinţifică pentru lumea oftalmologică de pretutindeni“. Medici din
Anglia, Franţa, Germania, India şi, în principal, din Statele Unite ale
Americii îi vizitau clinica pentru a-şi însuşi tehnicile sale operatorii ori
modul de abordare a pacientului oftalmologic. Gradul de ocupare a clinicii era
maxim, ajungându-se la câte doi pacienţi într-un singur pat. Celor care depăşeau
capacitatea hotelieră a clinicii le era asigurată masa zilnică din resursele
sale.
G. Stănculeanu se
definea ca „globe-trotter oftalmolog“. În vacanţe vizita şi studia în clinicile
oftalmologice din diferite zone ale lumii, din Europa până în Africa.
Otorinolaringologie
A publicat lucrări
numeroase în sfera ORL. Teza de doctorat este un studiu important, iar cercetările
privitoare la bacteriologia empiemelor sinusurilor feţei au fost apreciate de
specialişti. La 13 februarie 1908, împreună cu dr. Alexandru Costiniu, dr. S.
Birman-Bera şi dr. Eugen Felix a înfiinţat Societatea Română de ORL, şedinţele
acesteia fiind găzduite iniţial la Policlinica „Regina Elisabeta“ din str.
Clemenţei, în secţia sa de lucru.
Organizare
sanitară
Ministerul Instrucţiei
Publice i-a încredinţat profesorului Stănculeanu misiunea de a alcătui un
raport asupra situaţiei clinicilor oftalmologice europene. Cu resurse proprii a
vizitat numeroase centre universitare, clinici private şi policlinici şi a
redactat raportul „Les nouvelles cliniques ophtalmologiques en Allemagne, en
France et en Angleterre“ (Imprimerie de L’Indépendance Roumaine, 1903), care dă
măsura organizării serviciilor oftalmologice în Europa şi face numeroase
sugestii pentru oficialii români. Ca membru în Comisia administrativă a Asociaţiei
Generale a Medicilor, la 7 noiembrie 1913 pune în discuţie necesitatea modificării
legii sanitare, susţinând imposibilitatea aplicării legii în numirile specialiştilor.
În cadrul Asociaţiei, a ţinut prelegeri şi a militat pentru înfiinţarea de
spitale pentru granulomatoşi. În 1914 a fost ales vicepreşedinte (23 ianuarie) şi,
ulterior, vicepreşedinte al Asociaţiei Generale a Medicilor (6 mai).
Clinica pe care o
coordona a fost compartimentată în secţii aseptice, septice şi granulomatoşi.
Din banii săi a ridicat un nou corp de clădire pentru clinică (P + 1); procesul
intern s-a modernizat; sala de operaţie nouă a fost dotată cu aparatură din străinătate;
a amenajat o sală de oftalmoscopie; a înfiinţat un laborator – cu eforturi
personale – de anatomie patologică, biochimie, serologie,
fotografie/microfotografie şi desen, devenind cel mai complex laborator al
Spitalului Colţea; un amfiteatru modern a fost amenajat – cu posibilitatea de a
face proiecţii; şi-a donat volumele personale, a achiziţionat cărţi şi reviste şi
a amenajat în clinică o bibliotecă, singura de oftalmologie din România; a
creat o biobază unde erau crescute animale destinate cercetărilor efectuate în
clinică; foile de observaţie şi fişele terapeutice au fost concepute conform
viziunii sale. Profesorul Stănculeanu „dorea să facă din centrul său
universitar un focar de propagandă pentru ideile sale atât de sublime şi
umanitare“, afirmau cei care l-au cunoscut.
Activitate
social-filantropică
S-a preocupat de
reducerea incidenţei triadei, considerată a fi cauza majoră a orbirii în
România: conjunctivita granulomatoasă, oftalmia purulentă şi accidentele
oculare din fabrici. A fost convins că, oricât s-ar implica statul în
politicile sanitare, niciodată nu va fi de ajuns şi de aceea a susţinut că iniţiativa
privată trebuie să întărească şi să completeze acţiunile oficialităţilor.
Pentru prevenirea orbirii şi ameliorarea stării sanitare şi sociale a orbilor a
susţinut conferinţe numeroase la Ateneul Român, Spitalul Colţea, Prietenii ştiinţelor,
Eforia 
Spitalelor, grădina „Amicii Orbilor“. „Nu a dispreţuit niciun fel de
tribună“. La multe din prelegerile sale a fost onorat de prezenţa reginei
Maria. Vorbea despre „Importanţa şi rolul cunoştinţelor biologice“, „Puterea
ochilor“, „Limbajul ochilor“, „Frumuseţea ochilor“, „Ochii în artă şi literatură“,
„Un apostol propovăduind doctrine umaniste, neuitând niciodată chestiunile ce
atingeau specialitatea sa“.
La 16 februarie 1913
a fondat Societatea Amicii Orbilor, care, din iunie 1914, a beneficiat de
înaltul patronaj al MS Regina Maria a României. Înmulţirea numărului
persoanelor afectate de orbire şi lipsa acestora de mijloace de trai a
constituit pentru prof. dr. Stănculeanu o cauză pentru care merita să lupte şi
pentru care şi-a dedicat o mare parte a energiei. A înfiinţat câte un „Ocularium“
în str. Sfinţilor 33 (în sept. 1914) şi Pasagiul Imobiliara (intr. Calea
Victoriei 48, în iun. 1915). Aici erau acordate consultaţii oftalmologice
gratuite persoanelor nevoiaşe ori la preţuri modice pentru restul pacienţilor;
se eliberau şi reparau ochelari; magazin pentru comercializarea produselor
confecţionate de cei fără vedere – pantofi, coşuri, perii etc.; depozit cu
materiale la preţ redus, destinate orbilor din Bucureşti şi din ţară. Obţine
transport gratuit pentru orbi şi însoţitorii lor. Pentru educarea copiilor şi a
tinerilor a înfiinţat, în 1914, şcoala de orbi „Dr. G. Stănculeanu“, şcoală-atelier,
în str. Sfinţilor 33, unde se învăţa alfabetul Braille şi lucru manual;
beneficiau de cca 300 de volume. Pentru un an, între 1920 şi 1921, a funcţionat
şi Sanatoriul „Dr. G. Stănculeanu“, pe şos. Kiseleff, în localul unde a fost
mutată şcoala, în anul 1916. În 1919, copiii sunt mutaţi în Palatul Ghica din şos.
Colentina, unde îşi vor desfăşura activităţile până în 1925, când Societatea a
ridicat o clădire proprie pe un teren în Vatra Luminoasă, cu sprijin din partea
Ministerului Instrucţiei Publice. În „Internatul Şcoalei de Copii Orbi“, cum a
fost numită noua clădire, erau primiţi copii orbi între 7 şi 14 ani şi care
erau instruiţi de personal specializat, în sfera teoretică, dar şi spre
dobândirea unei calificări. În 1915, G. Stănculeanu a înfiinţat la Sp. Colţea o
şcoală de maseuri, sub coordonarea dr. I. Jianu, reuşind să ofere sanatoriilor şi
băilor din ţară personal calificat. Graţie „înverşunatei sale perseverenţe şi
puterii sale de convingere“ a înfiinţat dispensare pentru afecţiunile
oftalmologice în Bucureşti, Craiova, Brăila – subvenţionate de Serviciul
Sanitar, Galaţi – prin intermediul Casei Meseriilor, în Ploieşti şi la Mănăstirea
Agapia – cu sprijinul reginei Maria. „Neobişnuita-i înăţime etică“ şi energia
de care dădea dovadă au atras numeroşi filantropi, precum şi doamne din înalte
societate a Bucureştiului, care au sprijinit eforturile sale de ameliorare a
situaţiei orbilor din ţară.
Bucureştenii
începutului de sec. XX participau la ceaiuri artistice, concerte de cameră,
proiecţii de filme, reprezentaţii teatrale, toate acestea fiind iniţiate şi
organizate de profesorul Stănculeanu, care, şi prin aceste evenimente,
„strecura publicului, în mod abil, câteva sugestii din sfera neşlefuitului
refren al prevenii orbirii“.
Donaţiilor pe care
le-a făcut Spitalului Colţea, ridicând o aripă, care o vreme i-a purtat numele,
ori înfiinţării magazinelor şi cabinetelor medicale pentru sprijinirea orbilor,
le-a mai adăugat un fond pentru Universitatea Bucureşti – „Legatul Profesor Dr. Stănculeanu“ – din care
să se acorde recompense pentru cercetări originale în oftalmologie. Dincolo de
aceste minunate fapte, G. Stănculeanu i-a sprijinit financiar pe mulţi studenţi
săraci ori pe tineri artişti – pictori sau scriitori – aflaţi la început de
drum.
Dr. Emil Gheorghiu,
în broşura „Societatea Amicii Orbilor“, publicată în 1918, îl caracteriza pe G.
Stănculeanu ca fiind, „înainte de toate, un om de bine“ şi „un mare idealist“
ce a „înjghebat o operă socială cunoscută de toată ţara“, un om „devotat, cu
suflet, slăvit de atâţia nenorociţi şi sincer regretat“.
Spion
în America?
Declanşarea
Primului Război Mondial i-a tulburat existenţa. Se văzu nevoit să părăsească
Bucureştiul şi să se deplaseze la Iaşi. Suferea că nu putea fi util. Ideea
evacuării în Rusia îl determină să ia hotărârea de a merge în Statele Unite să
pledeze pentru cauza ţării sale. Înaintea plecării, îl vizitează pe prietenul său,
prof. dr. Thoma Ionescu şi îi spune: „Crezi că voi putea fi util ţării, cu
mijloacele mele, în susţinerea cauzei noastre sfinte până în America? Acolo,
graţie numeroşilor mei amici şi elevi, voi putea ţine conferinţe şi arăta
acestui mare popor dreptatea idealului nostru spre a-l determina să ne
sprijine, dându-şi obolul pentru răniţii noştri. Cum soţia mea şi cu mine cunoaştem
la perfecţie limba, cred că noi doi vom putea servi patria noastră mai mult
decât rămânând aici“ (L’independence
roumaine, 30 sept./13 oct. 1917). Fără ajutor din partea statului, din
fonduri personale, întreprinde călătoria spre SUA, trecând prin Rusia şi
Japonia. În San Francisco a fost bine primit de colegii oftalmologi şi a ţinut
o prelegere în cadrul unei şedinţe solemne, organizate în onoarea sa, la
Societatea de Oftalmologie. A mai susţinut alte conferinţe şi la Societatea
Medicală şi la unul din cele mai mari cluburi din oraşul californian, expunând
suferinţele românilor şi pledând pentru cauza României. Cei prezenţi la expunerile
sale i-au promis sprijin în medicamente pentru spitalele româneşti. Apelul
primit de a se reîntoarce în ţară îl face să se deplaseze spre New York.
Contractează o pneumonie, dar, cu toate progresele medicinii de peste ocean, nu
poate fi salvat, aşa încât, după aproape o săptămână de suferinţă, îşi sfârşeşte
viaţa pământească. Trupul i-a fost îmbălsămat şi depus într-o criptă, unde a
fost ţinut până în anul 1921, când a fost adus în ţară. Joi, 5 ianuarie 1922, a
fost înhumat în cavoul familiei, din locurile natale.
Numeroase
publicaţii internaţionale au evocat figura profesorului Gheorghe Stănculeanu. The Ophtalmic Record („Obituary“, vol.
XXVI, no. 11, November 1917, Chicago, p. 598) scria: „G. Stănculeanu, profesor
de oftalmologie la Universitatea din Bucureşti, până la invazia germană, fost
lector în această ţară, în interesul guvernului român, a murit recent la un
sanatoriu la Stamford, Connecticut, de pneumonie. Dr. Stănculeanu a sosit la
New York în urmă cu două sau trei luni şi a suferit o cădere nervoasă. Când
germanii au invadat România, el şi soţia sa au fugit, lăsând în urmă toate
bunurile, cu excepţia a ceea ce au putut duce într-o geantă de mână. Mai
târziu, au fost trimişi în America într-o misiune de către Guvernul român“. În
numărul 12 al aceleiaşi reviste, Howard Forde Hansell (1855–1934), profesor
emerit de oftalmologie la The Jefferson Medical College, Philadelphia, semnează
un lung necrolog: „Professor George Stanculeanu. A Tribute“. În paginile
revistei citim că medicul „a fost delegat de guvernul său pentru a merge în
Statele Unite spre a solicita ajutor pentru Crucea Roşie română, Armata română şi
românii fără adăpost şi oamenii săraci. (…) A ajuns în San Francisco la sfârşitul
lunii aprilie 1917 şi a fost bine primit. (…) În timp ce în acest oraş a primit
o telegramă de la autorităţile române prin care-i solicitau să se întoarcă
imediat în ţară pentru remobilizare. La una din bănci a prezentat o poliţă
pentru 1000 $ şi i-a fost refuzată plata. Nedumerit şi speriat de telegramă şi
de acţiunea băncii a fost nehotărât cu privire la datoria lui, s-a gândit că
poate strânge bani şi să se întoarcă pe ruta New York–Liverpool. Din San
Francisco a plecat la Chicago să se consulte cu domnul Vopicka (Charles Joseph
Vopicka [1857–1935], şef de misiune pentru România între 27 nov. 1913 şi 10
iul. 1920), care l-a primit cu amabilitate, a telegrafiat băncii din San
Francisco garantând pentru loialitatea sa. Din Chicago a ajuns la Philadelphia.
Când l-am văzut, era o epavă fizică şi mentală. Epuizat de lunga călătorie pe
continent, obsedat de părerea că fiecare străin e un spion, starea lui era
jalnică. El credea că un spion rus a raportat că el, dr. Stănculeanu, a ţinut
discursuri de revoltă în timp ce era la Moscova şi că dacă s-ar întoarce va fi
împuşcat. Două zile de odihnă în Spitalul Jefferson nu au dus la nicio îmbunătăţire.
Asigurările noastre constante că el se află în siguranţă şi fără a fi suspectat
de spionaj nu au avut niciun efect. Sfătuită, soţia s-a consultat cu Comisia
română din New York, care i-a recomandat ca dr. Stănculeanu ar trebui să fie
dus într-un sanatoriu. Tulburarea sa mintală s-a agravat. A refuzat să vorbească
chiar şi cu soţia sa şi, timp de cinci zile, a refuzat să mănânce. El a
contractat pneumonie şi a murit pe 15 august în vârstă de 45 de ani“. În
continuare, prof. dr. Hansell face o caracterizare a activităţii de oftalmolog şi
organizator sanitar, accentuând asupra „volumului enorm de muncă de care
profesorul Stănculeanu a fost capabil“. Oftalmologul american, menţionând că
mulţi din colegii săi au frecventat clinica bucureşteană pentru a învăţa
tehnica de operare a cataractei şi alte manevre, îşi încheie materialul scriind
despre generozitatea dr. Stănculeanu, care şi-a „împărţit întreg salariul
primit ca profesor de oftalmologie cu asistenţii săi, fiecare primind o sumă
proporţională cu poziţia şi vechimea lui“.
Aprecierea şi recunoştinţa colaboratorilor
G.
Stănculeanu era „o personalitate de un altruism admirabil, un profesor cu
suflet de apostol şi un om de ştiinţă remarcabil“. „Bolnavilor, elevilor şi
numeroşilor săi prieteni din toate colţurile lumii le-a deschis totdeauna cu căldură
sufletul său sincer iubitor de oameni“, scria prof. Dimitrie Michail, în Clujul Medical, nr. 1–2/1922 despre
maestrul său „de nepreţuit“, care, pentru idealul său, „nu a cruţat nici
odihna, nici avutul său“ şi „a adus cu el de pe meleagurile străine: dragostea
pentru ştiinţă şi pasiunea neînfrântă pentru cercetările ştiinţifice“. „Om de o
erudiţie pe cât de vastă pe atât de plină de modestie, însufleţit de o fire
puternic vibrantă la toate manifestările artei, poliglot distins, filosof mânat
de o energie practică nesecată, de o curtuoazie plină de afecţiune, fericit
când putea să aducă cuiva un serviciu fără a cere nimic în schimb“. Aşa a rămas
în amintirea colegilor.
Este
considerat „părintele real al oftalmologiei ştiinţifice româneşti“. „Tuturor
celor pe care i-a crezut capabili, i-a rugat, le-a cerut şi chiar cerşit
ajutorul, dar mereu pentru folosul semenilor, niciodată pentru interesul său“,
spunea Thoma Ionescu. Iar Dimitrie Michail nota cu recunoştinţă: „Graţie lui am
învăţat plăcerea studiilor microscopice, el m-a iniţiat în tehnica cititului ştiinţific
fructuos şi tot lui îi datorez tehnica publicaţiunilor ştiinţifice. El m-a învăţat
să birui dificultăţile ce par de neînvins, m-a luminat prin exemplul său că misterul succesului constă în persistenţa în
muncă şi mi-a dovedit cu strălucire că nimic
nu este imposibil unei voinţe tari şi luminate“.
În încheiere, câteva gânduri ale celui evocat:
„Generaţia care ne-a precedat a făcut România de azi; nouă ne incumbă să facem
o Românie mai umană, mai generoasă, mai altruistă, care să fie România de
mâine.“ „Noi credem că ideile trebuesc propagate, iar nu trebue tămâiată persoana
care le-a avut.”
Fotografiile
provin din arhiva Compartimentului Istoria medicinii – Institutul Naţional de Sănătate
Publică Bucureşti.
