În ultima perioadă, se discută şi se deplânge
soarta medicilor rezidenţi din România. Pot să spun că situaţia lor nu este
nici mai bună, nici mai rea decât starea generală a ţării. Şi eu am fost medic
rezident, în anii ’90, şi eram revoltat de faptul că asistentele medicale aveau
salariul de încadrare mai mare decât mine. Ce am făcut? Am muncit mai mult, am
făcut 10–15 gărzi pe lună şi am câştigat suficient pentru mine şi familia mea
(aveam doi copii la şcoală).
Între timp, nişte birocraţi „inventivi“ au decis
şi au emis un ordin de ministru, prin care s-a interzis participarea medicilor
rezidenţi la gărzi plătite, în primii trei ani de rezidenţiat. Aceasta este
piedica reală în calea creşterii veniturilor medicilor rezidenţi. Ei efectuează
gărzi neplătite, ceea ce, în opinia mea, este incorect, ilegal şi ar putea fi
considerat o formă de exploatare, discriminare, chiar sclavie. Orice muncă ar
trebui plătită.
Rezidenţiatul
nu poate fi considerat o prelungire a studenţiei. Medicul rezident, chiar dacă
îşi desfăşoară activitatea sub supraveghere şi îndrumare, acumulând cunoştinţe şi
experienţă în specialitate, trebuie să fie plătit din prima zi de activitate.
Astfel, veniturile medicilor rezidenţi ar creşte corelat cu munca suplimentară
efectuată şi s-ar evita o mărire globală, egalitaristă, a salariilor,
nesustenabilă din bugetul actual şi uneori nejustificată, la cei care nu sunt
dispuşi la mai multă muncă. O simplă vizită pe holurile spitalelor publice din ţară
– şi în special ale celor universitare – ne arată pletora de medici tăietori de
frunze la câini. Ca model educaţional pentru tinerii medici, este util şi înţelept
să se facă o corelaţie directă între volumul de muncă şi câştigul salarial.
Majorările uniforme nu fac decât să demobilizeze şi să stimuleze competiţia în
chiul.
