La început nu a fost
cuvântul. La început a fost dorința. Ceea ce dreptul roman numește mens rea.
Mintea răuvoitoare. De aici trebuie să pleci dacă vrei să înțelegi ce separă
doctorul bun de profitor, șpăgar, bișnițar, samsar de sănătate, afacerist prin
talciocul bizantin și doritor, mai mult decât orice, de foloase. Noi,
societatea, le spunem „necuvenite“. Ei le spun, pragmatic, „cașcaval“. Peisajul
bucolic în care se întâmplă toată trădarea, dincolo de impresionism și
naivitate, e un prânz al lupilor. Deci nu pe bază de brânză. Pentru medicul
tâlhar, vindecarea nu e o funcție a unei meserii pe care o poți asemui oricărei
alteia. Pentru el vindecarea e spațiul providenței, unde – la limită – se
întâmplă miracole. Iar miracolul e că poți să faci bani buni dintr-o meserie
plătită, oficial, ca un cur. Miracolele sunt subspecii ale divinului și, cum o
bună parte a presei îmbibate în mir îți va confirma, mulți fârtați deja
legendari admit, modest, că n-a fost munca lor și-a unor secole de știință aplicată
care le-a vindecat pacientul, cât inscrutabilul, mereu-prezentul Divin. Dar
într-o asemenea grădină a Edenului nu se poate să n-ai și un drac. Care drac
are obligatoriu o coadă. Pe care și-o bagă, sâsâind, pe unde poate. Iar România
a demonstrat, și continuă să afirme cu entuziasm, că și acolo unde natura n-a
oferit găuri, există un sfincter pentru fiecare.
Renunțați la logică, voi care încă (vă) mai gândiți la fenomenul
economiei paralele din sănătate. Abandonați orice speranță. Dacă va fi să găsim
vreun sens, vreodată, și scăpare din labirintul mizeriei pe care ne-am creat-o
în trup, avem nevoie de alte unelte. Biciul zapciului și al procurorului sunt
consecințe, nu mijloace. Și cu siguranță nu vorbesc de cauze. Când vine vorba
de cauze, cine se va încumeta să explice cascada hoției? Clișeele abundă,
astfel că vei fi tentat să te lași păgubaș mai ales din lipsă de urechi care să
audă. La colț de stradă se servesc, scurt, modele cauzale ale corupției din
medicină. Sec. Cu mánta. Subfinanțare. Salarii mici. Tentație mult prea mare.
Dar la început n-a fost tentația. La început, afirm din nou, a
fost dorința. Ca să fii tentat să furi când ești doctor, trebuie, obligatoriu,
să-ți fi dorit să furi. Nu se poate prin accident. Nu se poate prin providență.
Se poate prin deliberare și prin metodă. Determinismul unei astfel de minți are
o ancoră arhetipală oedipiană. Micul bastard, avorton al relației dintre tatăl
căpcăun și mama virgină, perpetuează ciclul păcălelii dintr-o pulsiune
tanatofobă. Tatăl căpcăun e „mentorul“, doctor deja bătrân și el, stafidit în
funcția-i suverană. Dar e și tatăl care a fost rigid, pentru care n-ai fost
niciodată suficient de bun, încât ai devenit un perfecționist, un olimpic, un
recipient de narcisism gol, o săgeată a determinării. Mama virgină e speranța
că ai să te faci tu mare și ai să vindeci oameni așa cum îți doreai când erai
mic. Dar ai să afli că nu se poate ca maică-ta. Și atunci ce-ți mai rămâne? Pe
limba vulgarilor, lozinca devine „fură sau mori“.
Vrei să fii tu bunul, blândul, pateticul felcer? Ai să rămâi de
căruță într-o țară care, dacă nu adulează doctori, îi mănâncă de vii. Vrei
să-ți faci meseria? Juri să-ți faci meseria, toată meseria și numai meseria?
Așa să‑ți ajute Dumnezeu. Ieși afară! N-ai ce căuta la masa reformiștilor. La
masa reformiștilor nu stau idealiști. Stau doar oameni pregătiți, informați, cu
prize pregătite pentru ștecherele puterii, cu urechi pentru primul pont,
cumetri care au priceput diferența dintre o pontă și-o poantă. Unde poanta ești
tu. Asta dacă nu‑ți transformi dorința – cea care a existat dintotdeauna (căci
altfel de ce ai fi plecat de acasă să-ți croiești narcisismul în costum
chirurgical?) – în motivație. Tu ești o Evă. El e șarpele care îți promite.
Mușcă. Hai. Doar un pic. Și ai să devii ca ei. Dumnezeii.
Astfel că la început furi puțin. Începe cu primul examen la care
ai trișat. Furi prin accept tacit al momentelor în care „merge și-așa“. Apar
defensele. Intuiești că ce faci e profund greșit. Dar persiști. Mâna odată
murdară nu se mai spală. Dar poți să dai cu parfum. Înveți repede limbajul
cifrat al prezentărilor. Tot ce are de făcut ciracul aspirant la viitorul
marilor șpăgi e să se prezinte. Pacientului nu-i pare nimic ieșit din comun. A
venit domnu’ doctor și „s-a prezentat“. Doar nu s-o fi prezentat degeaba! Te
prezinți azi, te prezinți mâine, te prezinți la licență, rezidențiat, în cinci
ani aproximativ te prezinți la examenul de specialist. Vrei post? Prezintă-te
cum se cuvine. Ți se va explica, succint, cât costă sejurul la stațiunea „all
inclusive“ care e gașca medicilor din sistemul de stat. Dacă vrei la centru.
Dacă vrei la periferie merge și pe calea standard. Adică examen pe post etc.
etc. Vrea cineva să meargă la spitalul din Fulgeratele să țină garda singur?
Aud? Așa că bagă privirea în pământ, miticule doctoraș, și zi rugăciunea cum se
cade.
Câți din generația mea – întreb fără să mai am pretenția
retoricii – și-au plătit locul unde lucrează azi? Tu, care ai făcut asta, cum
îndrăznești să te mai uiți în ochii mei vreodată? Să stai la masă cu mine? Să
perorezi vrute și nevrute despre cum ai operat, cum ai salvat, cum ai ajuns,
cum te-ai ajuns? Ești un impostor. Banii tăi au hrănit buza din silicon
a amantei celui care ți-a primit, în buzunar, economiile părinților. Du-te și
spune-le lor, azi, cum pot să fie mândri de tine, că de-aia te-au ținut în
școală, de-aia ți-au trimis mâncare la sufertaș, de-aia ți-au plătit căminul la
negru deși stăteai în București, de-aia ți-au dat banul în plic, că plic cu
plic se face Raiul.
În spatele fiecărui medic plecat vreodată stă o familie
funcțională pe care acest neam, această țară, acest stabiliment de gândire
bolnavă le-a obligat la o fractură greu remediabilă. În spatele fiecărui doctor
hoț, cu cuvântul, lucrul sau cu gândul stau zece ale căror șanse au fost
mutilate de decizia unei minorități că Sănătatea e a lor, că Medicina e
a lor, că deciziile sunt la ei. Astfel că rândurile mele nu sunt
neapărat pentru ei. Le doresc, blând, purgatoriu și lectură sper plăcută. Dar
sper, sper din suflet că dacă un puști, care a intrat anul acesta la Medicină,
va da peste rândurile mele să facă următoarele: să se uite bine în oglindă. Și
dacă n-are de gând să rămână bun în următorii 11 ani de viață, cât îi va lua
până să ajungă medic, să plece în altă meserie. El sau ea poate să-și schimbe
viitorul. Celor de azi nu le rămâne decât să-și explice, dacă mai pot,
trecutul.
