Am
adus de multe ori în atenția asistenților medicali formarea profesională ca o
obligație a asistentului medical, pentru că de îndeplinirea acesteia este
direct legată exercitarea legală a profesiei, asistentul medical riscând în caz
contrar sancțiuni, chiar suspendarea contractului individual de muncă până la
îndeplinirea acestei obligații.
Fără
dorința de a acumula mereu cunoștințe noi, progresul este imposibil, pentru că
vremurile moderne aduc permanent noutăți care reclamă învățarea pe tot
parcursul vieții, iar asistenții medicali au conștientizat cu siguranță
aceasta. Dar îndrăznesc să mă întreb: cum se raportează angajatorul la formarea
profesională? Obligația angajatorilor prevăzută de dispozițiile art. 194 din
Codul muncii este „sublimă, dar lipsește cu desăvârșire”. Recunosc că această
obligație a angajatorului este implicit un drept al angajatului, care sună
destul de frumos pe hârtie. Prea puțini angajatori-spitale o îndeplinesc
invocând finanțarea neadecvată, ceea ce în contextul socio-economic actual
este, până la un punct, de înțeles.
Nu
aceeași este situația în administrația publică sau în marile companii, de
exemplu, care au tot interesul de a-și perfecționa angajații, în scopul
atingerii unor performanțe cât mai bune. Codul muncii alocă un întreg capitol
acestui drept al angajatului: formarea profesională (art. 193). Conform acestui
articol, formarea profesională a salariaților se poate realiza prin următoarele
forme: participarea la cursuri organizate de angajator sau de furnizorii de
servicii de formare profesională din țară ori din străinătate; stagii de
adaptare profesională la cerințele postului și ale locului de muncă; stagii de
practică și specializare în țară și în străinătate; ucenicie organizată la
locul de muncă; formare individualizată; alte forme de pregătire convenite
între angajator și salariat.
Conform
art. 194, angajatorii au obligația de a asigura participarea la programe de
formare profesională pentru toți salariații, după cum urmează: cel puțin o dată
la 2 ani, dacă au cel puțin 21 de salariați și cel puțin o dată la 3 ani, dacă
au sub 21 de salariați. Cheltuielile cu participarea la programele de formare
profesională, asigurată în condițiile de mai sus, se suportă de angajatori.
Art. 195 stipulează că angajatorul persoană juridică care are mai mult de 20 de
salariați elaborează anual și aplică planuri de formare profesională, iar
salariații au dreptul să fie informați cu privire la conținutul planului de
formare profesională. Participarea la formarea profesională poate avea loc la
inițiativa angajatorului sau la inițiativa salariatului. Modalitatea concretă de
formare profesională, drepturile și obligațiile părților, durata formării
profesionale, precum și orice alte aspecte legate de formarea profesională,
inclusiv obligațiile contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul
care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională, se stabilesc
prin acordul părților și fac obiectul unor acte adiționale la contractele
individuale de muncă (art. 196). Codul muncii continuă reglementarea formării
profesionale până la art. 200 inclusiv.
Ce
riscă angajatorul dacă nu-și îndeplinește aceste obligații? Dar angajatul? În
cazul angajatului asistent medical, sancțiunile sunt dure: neîndeplinirea
acestor obligații poate fi asimilată unei abateri disciplinare simple,
angajatul riscând o sancțiune disciplinară, mustrare sau avertisment, situație
în care consiliul județean al filialei OAMGMAMR poate suspenda exercitarea
profesiei, potrivit normelor exercitării profesiei. În plus, chiar angajatorul
poate să procedeze la suspendarea contractului individul de muncă, potrivit
Codului muncii. Cu totul diferită este situația în cazul angajatorului, aș
spune chiar diametral opusă. Aici sancțiunile nu există.
Astfel,
în lipsa unui cadru normativ coercitiv, angajatorul poate să nu respecte acest
drept al angajatului. În schimb, în contextul coercitiv aplicabil angajatului,
acesta își respectă obligația de formare profesională continuă.
Departe
de mine intenția de a sindicaliza acest drept al asistentului medical, cunoscut
fiind că OAMGMAMR, ca organism profesional și furnizor permanent de educație
medicală continuă, este constant preocupat de calitatea muncii care să ducă la
îmbunătățirea continuă a calității practicii și competenței profesioniștilor,
pentru a asigura dreptul pacienților la sănătate.
Lăsată
exclusiv în sarcina asistentului medical, formarea profesională continuă devine
vulnerabilă. Poate că un efort conjugat al tuturor factorilor direct interesați
de asigurarea unor servicii medicale de calitate ar consolida pregătirea
continuă a asistenților medicali. Un semnal pozitiv în acest sens îl dă însuși
Ministerul Sănătății, care în Planul național privind resursele umane din
sănătate cuprinde necesitatea unei strategii naționale de educație medicală
continuă bazată pe un mecanism de finanțare adecvat și pe necesitățile
sistemului național de sănătate în educație (necesități individuale și
instituționale de instruire).
În
contextul în care acreditarea spitalelor este condiționată și de instruirea
personalului medical privind planul de îngrijiri, prevenirea malpraxisului
medical, comunicarea cu pacientul, colectarea selectivă și în siguranță a
deșeurilor, managementul riscului, atitudinea în urgență, drepturile
pacientului, și multe altele, este o motivație determinantă pentru asigurarea,
și de angajator, a formării profesionale. În concluzie, îmi exprim speranța că
în viitor formarea profesională nu va rămâne doar în stadiul de obligație, ci,
treptat, cu voința factorilor relevanți va fi recunoscută și ca un drept.
