Ca de obicei înainte și după lege, mulți din cei cu „mâncărime”
în ale scrisului și-au arătat talentele criticând legea antifumat în multe
variante. Unii dintre ei poate că au făcut acest lucru din convingere, alții
deoarece aceasta era comanda venită de la șefi. Am privit revista presei în
ultimul an și am identificat nuanțe diferite, de la încercarea de a monta și
regiza o reacție din partea masei de fumători până la inducerea unui conflict
artificial fumători–nefumători–autorități. Am văzut multe acuzații însoțite de
invective pentru cei care au apărat legea, care au fost numiți fie frustrați,
fie decerebrați, fie sirieni. La un an de la intrarea în vigoare a legii
continuă să apară astfel de articole, unele – surprinzător – cu conotații și
implicații filozofice. Ultimul care m-a frapat poartă titlul: „Un mic fenomen
de religie seculară” („Dilema veche”, din 27 aprilie), de Anca Manolescu,
cercetător în domeniul antropologiei religioase. Deși recunoaște că nu dorește
să polemizeze, pe tot parcursul pledoariei din articol afirmațiile sale atrag
răspunsuri care se impun din partea celor care susțin și au susținut legea.
Articolul începe în forță, atrăgând atenția că pictogramele de pe pachete s-au
radicalizat, trecându-se la „tehnici hard”, de la degete tăiate la tumori
spectaculoase. Probabil că autoarea, cercetătoare în alte domenii decât cele
legate de sănătate, aflându-se în aceeași situație ca majoritatea românilor, nu
cunoaște că aceasta este fața adevărată a efectelor fumatului. Explozia
diferitelor tumori – mă gândesc la prevalența cancerului pulmonar în România și
în lume – este o imagine reală. Imaginile și scenariile sunt aceleași, ca și
dramele individuale ale fumătorilor activi în suferință, dar și ale unora
pasivi care plătesc același tribut. Deci avem imagini din viața reală pe care
le-am ascuns până acum (vinovați fiind noi, medicii, și autoritățile care au
izolat aceste imagini în spitale, în spatele zidurilor acestor lăcașe încărcate
de suferință). Mesaje de genul „tutunul dăunează grav sănătății” nu ajută pe
nimeni în condițiile în care la ora actuală știm că tutunul ucide, iar singurul
lucru pe care l-au înțeles comercianții este de a pune pachetul în raft cu fața
care nu conține imaginea „hard”. Realitatea? Aceste imagini lucrează, trezesc
la realitate fumătorul, îi readuc aminte ce riscă și au un mesaj educațional
nedisimulat conform principiului „o imagine face cât o mie de cuvinte”, pe care
până acum industria tutunului l-a folosit din plin în reclame pentru a atrage
tinerii să debuteze și să adopte statutul de fumător. În același timp, studiile
științifice arată că imaginile reproducând consecințele dureroase ale
tabagismului au efect, prin scăderea cu până la 5% a numărului de fumători. Ele
creează un declic în mintea fumătorului, care, în până la 65% din cazuri,
„ascunde” pachetul când se află în colectivitate.
Încercarea de a monta fumătorii este o altă idee încurajată de
autoare în articol, aceasta făcând afirmația că propaganda antitabac a căpătat
o conotație de „război sfânt laic”. Mă întreb dacă autoarea cunoaște istoria
venirii tutunului în Europa și modul în care a reacționat biserica (inchiziția
interzicând astfel de dependențe) sau mediul laic care la început folosea
tutunul ca „panaceu universal”. Adus de Columb, acest aparent panaceu
considerat inofensiv și-a dezvăluit „calitățile” ulterior, iar trecerea la
producția industrială a permis „boomul” de recrutare de consumatori. În final,
deși producătorii de tutun au ascuns că tutunul induce dependență, raportul
Asociației chirurgilor americani a dezvăluit că dependența este reală și este
indusă de nicotină. Mă întreb atunci de ce cartoful, un aliment util, repede
adoptat, adus de același explorator din America, nu a indus un război laic
asemănător de-a lungul secolelor?
Apoi, aceeași autoare spune că „exorcizarea” fumătorilor este
realizată de lege, punându-i în cuști și scoțându-i în afara spațiilor sociale.
Se pleacă, de fapt, de la o premisă greșită. Noi nu am început demersurile
acestei legi românești cu gândul premeditat de a fi antifumător. Legea este
antifumat. Până acum, fumătorii au făcut legea timp de secole: au fumat peste
tot pentru că sunt dependenți de un drog (noi, cei din frontul antifumat,
privim cu mai multă înțelegere decât suntem acuzați această sclavie față de
nicotină), ostentativ, în spitale, restaurante, cafenele, baruri, mall-uri, în
mașini, în fața copiilor, acasă. Totul s-a desfășurat fără discernământ, fără
decență, dar cu consecințe ulterior dramatice nu doar pentru consumator, ci și
pentru mulți dintre cei apropiați și dragi, expuși astfel, care făceau aceleași
afecțiuni fără vreo explicație aparentă. Nu au fost în niciun caz, cum se
susține în articolul amintit, alungați de această nouă lege; veleitățile
acestei legi sunt, din contră, educative, formative, protective. Autoarea cade
în aceeași capcană ca mulți alți pledanți împotriva acestei legi, afirmând că:
legea noastră a ales cea mai dură variantă din legislația UE. Este greșit, nici
pe departe nu suntem lideri în domeniu. Sunt multe țări care ne-au depășit,
dacă mă gândesc la marii lideri din Uniunea Europeană (foști și actuali)
precum: Irlanda, Franța, Scoția, Spania etc. Aceștia au strategii de ani de
zile, coerente, de control al tabagismului, care au dat roade și au ajutat
inclusiv fumătorii să înțeleagă că acest „concubinaj” încurajat anterior de o
lege neeuropenizată, nerespectată și neaplicată a făcut un deserviciu real
națiunii și familiei.
Se mai face referire, în articolul din „Dilema veche”, și la un
gen de ideologie antiliberală progresistă care nu lasă loc de negociere.
Întrebarea la care nu se răspunde ulterior este ce ar trebui negociat:
reîntoarcerea la vechea lege, așa cum s-a încercat prin amendamente propuse
care să amputeze definiția spațiului închis și să redeschidă drumul spre
expunerea celor nevinovați? Se abordează și ideea legată de totalitarismul și
interdicția impusă de această lege, uitându-se total de prețul plătit până acum
în România prin numărul mare de români care mor zilnic din cauza acestui drog
(echivalentul unui avion care se prăbușește zilnic). Este adevărat că acești
decedați români, ca și milioanele similare de pe mapamond, au fost victimele
absenței acestui totalitarism, ei neștiind că „un surogat cu înfățișare
promițătoare” care se cheamă lege salvează vieți și nu-i lasă să meargă pe
același drum „secular”, unde jumătate din fumători dispar după vârsta de 45 de
ani.
Este interesantă discuția din articolul amintit legată de
păcatul secular și păcatul religios. „Violentarea” fumătorului prin impunerea
unei instanțe colective, „ciuntirea libertății individuale” sunt concepte vechi
care se află demult în panoplia strategiei de apărare a marilor concerne de
țigări. Deci nimic nou în adoptarea și susținerea unei politici de concern
transnațional. Încercarea însă de a demonstra avantajul de abordare a păcatului
în spirit religios, religie care respectă libertatea omului și nu încearcă să
obțină perfecțiunea în această lume mă face să mă gândesc că fiecare meserie ar
trebui să creeze un dialog unde să-și expună credința, iar argumentarea să
depășească substratul filozofic, privind mai mult la realitate. Din păcate, dacă
mă gândesc ce s-a întâmplat cu discuțiile legate de vaccinări, în care ONG-uri,
mame preocupate și fețe religioase s-au exprimat despre valențele negative ale
vaccinării, ajungându-se în 2017 la adevărate drame, cu sute de copii români
care au făcut rujeolă, cu decese printr-o boală care nu punea probleme
anterior, nu pot să nu am și eu o reflecție filozofică: articolul acesta este
un exemplu tragic despre cum filozofia și dependența încearcă să învingă
realitatea și cum inteligența devine, la rândul sau, influențată de adicție.
