La fiecare câteva zile port un dialog cu o veche cunoștinţă. Mă sună de fiecare dată atunci când ei, soţului ei sau copiilor li s-a întâmplat ceva. Mereu, acest ceva este o problemă medicală. De fiecare dată încerc să înţeleg comportamentele și dinamica familiei lor și dacă s-au mai produs schimbări – în bine – de la cea mai recentă conversaţie purtată.

Și constat că parcă se adâncesc în conduite distructive. Parcă ei, ca soţi, sunt într-o luptă continuă cu trupul și cu creierul lor, și îi spun asta doamnei. Sunt inconștienţi? E atât de mare ura faţă de sine? Nimic din ceea ce le propun nu găsește vreun ecou în conștiinţa lor.

Fie că e vorba despre reducerea consumului de ţigări, despre diminuarea litrilor de cafea, despre deplasarea la serviciu pe jos ori despre comutarea privirii dinspre ecranul televizorului înspre frumuseţea naturii, răspunsul este „Nu!”. Și, în plus, e dublat și de o doză substanţială de ironie: „Noi suntem strong și n-o să păţim nimic!”.

Cum înţelege conlocutoarea mea forţa și puterea nu îmi dau seama. Pentru că, așa cum scriam, săptămânal sunt traversaţi de câte o problemă de sănătate. Familia de mai sus e un model de „Așa nu!”, am avea tendinţa s-o spunem. Dar câţi dintre noi nu continuăm a ne distruge zilnic, dinspre interior înspre exterior și retur?!

Dispecer sanitar în faţa dramei

M-am întâlnit deunăzi cu o universitară, recent promovată la gradul de conferenţiar. Abătută, mi-a solicitat sprijinul într-o chestiune medicală pentru un membru al familiei sale. Și pentru că ne cunoaștem de mult, și fiindcă îmi pasă, mi-am permis să abordez diverse chestiuni pe care le observasem la ea și la fiul ei.

Înainte de întrevederea noastră faţă în faţă, mă abordase pe internet și, după stabilirea datei la care urma să ne vedem, la întrebarea mea „Ce faci?”, răspunsul a fost acesta: „Scriu articole și fac germană cu fiul meu!”. Se grăbește să ajungă profesor și își dorește ca băiatul să fie savant înainte de vreme.

Ea îl duce cu mașina la școală și întreaga familie este, asemenea multora, cuprinsă de imobilitate. I-am recomandat puţină conectare cu corpul și să-și îndrume junele înspre un sport de echipă. A dat din cap, mai mult să pară că mă aprobă, decât din convingere ori din dorinţa de a înţelege că viaţa e mai mult decât trepte universitare și savantlâc.

Nu există zi să nu mă apeleze cineva cu o problemă medicală. Un amic chiar îmi recomandase să-mi fac o firmă de consultanţă și să nu mai fiu dispecer sanitar. Mi-aș dori să aud la telefon vești care să mă bucure, dar, din păcate, vocea sau mesajele pe care le citesc sunt încărcate de îngrijorare și au un caracter de urgenţă.

„A făcut un AVC la volan cumnatul meu! Poţi vorbi la Neuro, te rog? Sora mea este foarte speriată.” Este unul dintre mesajele recente. Cumnatul: 40 de ani, obez, cu sumedenie de probleme pe cap, sedentar etc.

Pentru cei din lumea medicală, cele scrise de mine sunt constanta vieţii lor. Nu-i mai surprinde nimic, deși ar trebui să-i facă să reflecteze la propria viaţă. Dar psihologia ne demonstrează că ni se tocesc simţurile și parcă devenim orbi la suferinţă și nu tragem nicio concluzie – pentru noi, cel puţin – din dramele pe care le vedem desfășurându-se în faţă și în juru-ne.

Construcţii fragile

Am spus recent că dacă ar fi să am cu zece ani mai puţin, aș urma două facultăţi: Kinetoterapie și Nutriţie. Ambele, musai. Pentru că mișcare fără o alimentaţie adecvată nu există, și invers. În urmă cu câţiva ani mi-a înţepenit mijlocul după ce am stat să scriu un text de nu-știu-câte pagini.

Mi-a adus, ce-i drept, mulţi cititori, comentatori și interviuri acel material, însă mi-a strecurat suferinţa mai mult în trup. Evident că toţi mi-au recomandat pilule, și nimeni vreo formă de terapie în afara celei medicamentoase. Că doar erau medici!

Pe niciunul dintre colegii universitari pe care i-am văzut afectaţi de vreo boală nu l-am auzit vorbind despre alimentaţie sau despre recuperare medicală. Își continuau viaţa, chiar și după o intervenţie serioasă, urmare a unei boli cu nume ce produce fiori, fără a face o schimbare cât de mică.

Pe unii, ca să nu generalizez, i-am mai auzit luându-și angajamentul ca până la o anume dată să slăbească un număr de kilograme. Și că atunci vor fi fericiţi. O fericire nesustenabilă pe termen lung. Doreau să fie mai slabi, nu doreau să fie supli, viguroși ori să se simtă mai bine cu ei.

Angajamentele sunt construcţii fragile. Un edificiu puternic, cum e recomandat să ne fie fiinţa noastră, se construiește și se menţine prin fidelitate faţă de noi înșine și printr-o purtare blândă cu trupul nostru. Să-l îmbrăţișăm zilnic și să-i mulţumim că ne este însoţitor.

Citiți și: O alergare în zori