Recentul schimb
de replici – public, dar indirect – dintre ministrul sănătății și
reprezentanții Colegiului Medicilor din România a juxtapus, chiar dacă ironic,
sistemul medical (feudal în opinia ministrului) cu corporațiile (sistem
capitalist). După standardele presei, știrea de săptămâna trecută e deja veche,
așa că reamintim că ministrul denunțase „feudalismul medicinii românești“, în
timp ce colegiul național al medicilor și cel din București au replicat
viguros, dar fără să nege esența afirmațiilor ministeriale. Într-adevăr,
președintele CMR, într-o scrisoare deschisă primită de mulți dintre noi prin
e-mail, afirmă cu patos că medicul este un stăpân de feudă pentru că altfel nu
poate să guverneze relația medic–pacient, ultimul bastion al cinstei și onoarei
medicale, unde nicio imixtiune nu e binevenită, iar președinta CMB, cu ocazia
unei conferințe de presă, a respins cu totul comparația, punând-o pe seama
opticii deformante a gândirii corporatiste.
Cele de mai sus
m-au dus cu gândul la un articol* din 2011 al profesorului britanic de sănătate
publică Andrew Stevens, despre relația sănătății cu statul în Marea Britanie,
publicat chiar în jurnalul oficial al Colegiului Regal al Medicilor. Am
regăsit, în introducerea articolului, aceeași juxtapunere. Autorul afirmă că un
sistem medical nu poate adopta decât trei forme de echilibru economic: cel
static, fără schimbări, de tip feudal; piața liberă capitalistă, în care
cererea și oferta se echilibrează reciproc și natural; sau o măsură oarecare de
control central, statal. Ultima variantă e cea favorizată în țările dezvoltate,
în încercarea de a evita inegalitățile (cercul vicios cauzal dintre sărăcie și
boală), lipsa de informație și transparență (economia de piață se bazează solid
pe secretul profesional și metode de vânzare cât mai persuasive) și de a
sprijini binele comun (problemele de sănătate publică pun la risc întreaga
populație, nu doar pe cei deja bolnavi). Reglementarea centrală nu poate fi
ocolită nici măcar în cazul excepțional al Statelor Unite, unde medicina „de
piață“ este foarte puternică și domină detașat sectorul public. În lumea
occidentală, există o permanentă dialectică sanitară între ultimele două
sisteme economice, piața liberă și controlul central, relația dintre ele fiind
una fragilă și dinamică, în continuă schimbare în funcție de apariția de noi
nevoi și de progresul tehnic medical.
În același
timp, organizarea „de castă“ a medicinii în general a fost frecvent comparată
cu sistemele feudale. Nu e nimic nou în comparația făcută de ministrul nostru,
decât poate faptul că discutăm în România anului 2016 aceleași lucruri pe care
lumea civilizată le discuta în anii ʼ60 sau ʼ70 ai secolului trecut (cel mai
inteligent raport despre cum medicina modernă s-a substituit unor structuri
sociale perimate, răsturnate de revoluțiile burgheze, e probabil „Nașterea
clinicii: o arheologie a privirii medicale“ a lui Michel Foucault, publicată în
1963). O căutare pe Pubmed după „feudal“ și „medicine“ relevă
vechimea dezbaterii. Eu nu m-aș grăbi așadar să resping ideea de feudalism în
medicina românească; de fapt, ea mi se pare o evidență și o remarcasem într-un
text pe care l-am scris acum zece ani, sub impresiile finalului primului meu an
de rezidențiat în psihiatrie, când, cu patetismul tinereții (de care azi aș
avea mare nevoie), vedeam în pacienți omologi ai iobagilor. Despre cum e
viciată exact fortăreața inexpugnabilă a relației medic–pacient a scris recent,
foarte simplu și limpede, colega Ileana Benga („Gânduri despre blocajele din
dinamica medic–pacient în România“, pe site-ul contributors.ro). Pentru o
dezvoltare suplimentară a subiectului, ar fi nevoie de studii antropologice
autentice, științifice, pragmatice, publicabile, din care să tragem lecții
durabile și coerente, și nu doar de confruntări de opinii, deși sunt și ele
utile.
Nota pe care
vreau să o adaug este cea a medicului care lucrează în privat. În România,
sistemul medical împrumută și el două forme socioeconomice aflate, de asemenea,
într-un fel de schimb de o ciudată dinamică. Doar că nu e vorba despre
controlul statal vs. piața liberă, ci de piața liberă (privată) vs. sistemul
static („feudal“). E exact corporația vs. feuda, juxtapunerea amintită mai sus.
Din ce în ce mai mulți pacienți din clasa de mijloc apelează la medicina
privată și principalul motiv pentru care o fac este refuzul de a mai depune
legământ de vasalitate, ritualic. Refuzul de a mai sta la cozi interminabile,
de a da ciubuc, de a fi umiliți, „smeriți“ în interiorul relației cu medicul.
Din punctul de vedere al medicului, sunt numeroase dezavantaje inerente în
lucrul în corporație (care merită un articol separat) și privilegiile lucrului
la stat (progresul academic, congresele sponsorizate, protecția socială) sunt
absente, dar există enormul avantaj al independenței profesionale – e drept, în
interiorul unei bule delimitate de criterii economice. Avantajul eliberării de
sub suzeranitate.
Controlul
central al sistemului medical, exersat în țările dezvoltate, e profund disfuncțional
în România. Într-atât încât a fost preluat de stratul „de avarie“, anume de
sistemul de justiție, dar și în alte domenii publice. Iar presiunea publică e
în sensul cererii de sânge.
*Stevens A et al.The NHS: assessing new technologies, NICE and value for
money. Clin Med (Lond). 2011 Jun;11(3):247-50
