Newsflash
OPINII

Fericitul Vladimir și profesorul Paulescu

de Dr. Bogdan PAVEL - mai 11 2018
Fericitul Vladimir și profesorul Paulescu
    Vladimir Ghika a jucat un rol foarte important, alături de profesorul Paulescu și alți colaboratori, la realizarea sanatoriului „Sfântul Vincenţiu de Paul”, actualul Institut
„C. I. Parhon”. Monseniorul Ghika se naşte în ziua de Crăciun a anului 1873, la Constantinopol, ca prinţ ortodox român, fiind nepotul ultimului domnitor al Moldovei, Grigore Ghika al V-lea. În 1879 se mută cu familia în Franţa, la Toulouse, unde începe şcoala primară şi apoi liceul. La Toulouse nu existau
biserici ortodoxe, astfel încât mama sa, prinţesa Alexandrina, angajează o guvernantă protestantă, de confesiune reformată, cu rolul de a contrabalansa eventuale influenţe catolice. Vladimir se simte însă mai atras de confesiunile romano-catolice, deoarece le simţea mai aproape de ortodoxie.
    Ulterior, pleacă la Paris, unde va studia la Şcoala de știinţe politice. După 24 de ani de şedere în Franţa, în anul 1902, își începe o carieră în domeniul religiei catolice, împreună cu verişoara sa, regina Natalia a Serbiei. Aici își continuă activitatea în calitate de laic până în 1923, iar mai apoi ca preot, până la moartea sa, în 1954.

Ghika, laic sau preot

    Indiferent de modul în care a slujit (laic sau preot), întrega sa viaţă a fost în „căutarea preferinţelor lui Dumnezeu”, se împărtășea zilnic și își dorea să afle unde crede Dumnezeu că îi este locul. „Monseniorul Ghika e mereu pe drum: dimineaţa în Congo, la prânz la Buenos Aires, pentru ceaiul de ora cinci, la Tokyo... dar ce să spun? Iată-l în Calcutta, apoi la Melbourne şi cu inima mereu la Paris”, avea să scrie Jacques Maritain. Am mai putea adăuga Bucureştiul, la Jilava Fortul 13: „În ce parte a lumii se află marele vagabond apostolic?”, îl va întreba Pius al XI-lea pe Monseniorul Beaussart. „Calea mea preferată e calea ferată…”, va mărturisi mai târziu Monseniorul.
    Un om foarte activ, Vladimir încearcă să înfiinţeze un nou ordin catolic al comunităţii „Sf. Ioan” şi este trimis în Rusia de Papa Pius al XI-lea cu scopul de a-l converti pe Lenin. Ajunge însă prea târziu, Lenin moare între timp, iar comunitatea „Sf. Ioan” avea să se destrame şi ea. Acum, printre „preferinţele” lui Vladimir Ghika se regăsea fericirea
suferindului: „Nu încerca să faci din tine o capodoperă, ci un instrument al fericirii”, căci „cele mai frumoase zile nu sunt niciodată frumoase pentru toţi”. Astfel că, în percepția preotului, „se suferă proporţional cu dragostea pe care o ai”.
    Activitatea lui în îngrijirea suferinzilor începe în anul 1906, la dispensarul gratuit „Bethleem Mariae”, iar în 1908 la sanatoriul „Sfântul Vincenţiu de Paul”, aflat pe strada Jianu, nr. 38 (actualul bulevard al Aviatorilor). Alături de sora Pucci (pe care o cunoscuse la Salonic), i-au fost alături și alte persoane, care au ajutat la această activitate: prinţesa Alexandrina (mama lui Vladimir Ghika), doamnele Darvari, Blondel, Arion Păcleanu și baroana Bayes.
    În timpul celui de-al Doilea Război Balcanic, 1912–1913, îngrijeşte bolnavii de holeră în lazaretul din Zimnicea, unde este ajutat de doctorul Paulescu, care îi trimite o echipă medicală. Cu ocazia unei vizite în Japonia, unde îl binecuvântează pe împăratul Hirohito pentru a avea un fiu – care se va naşte la un an după aceea, actualul împărat Akihito –, intră în contact cu pacienţii bolnavi de lepră şi se dedică de acum îngrijirii lor. Când se întoarce de la Paris, petrece aproape doi ani la spitalul Saint Loius – pavilionul de Malta –, timp în care cercetează și se intereseză încontinuu despre această boală. Ulterior, afirmă că acolo a văzut „înflorind în trupuri descompuse suflete de sfinţi”.
    În anul 1939 se întoarce în România și începe să îngrijească pacienții lipoveni bolnavi de lepră, care se aflau în sanatoriul de la Isaccea. În țară, acordă ajutor pacienților de la spitalul „Sfântul Vincenţiu de Paul” și refugiaților polonezi și evreilor, timp în care în Europa începe războiul.
    Imediat cum războiul se termină, intră în dizgrația noii conduceri și este evacuat din spitalul pe care chiar el îl înființase. Este ocolit de arestare pe parcursul activității profesorului Parhon, care avea calitatea de președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale, oficial, șeful statului. Cu toate acestea, Vladimir Ghika este arestat la 18 noiembrie 1952 și este condamnat la trei ani de închisoare. Slăbit de relele tratamente la care a fost supus, el moare în infirmeria închisorii din Jilava, la 16 mai 1954.
Foştii colegi de celulă au mărturisit că „a murit un sfânt”.

Din activitatea profesorului Paulescu

    În realizarea activității caritabile i-a fost alături profesorul Paulescu. Despre cercetătorul şi dascălul Paulescu s-a scris enorm, însă este surprinzător cum activitatea sa clinică a fost adesea trecută cu vederea. După terminarea liceului, la Bucureşti, Paulescu pleacă la Paris să studieze medicina. În 1892 devine extern, prin concurs, al spitalului Hôtel-Dieu (unul dintre cele mai vechi spitale din Europa), iar mai apoi devine intern la spitalul Notre-Dame du Perpétuel Secours (actualul Institut Hospitalier Franco-Britannique). Îndrumător îi este profesorul Étienne Lancereaux, marele clinician numit și „leul din Ardeni”. Paulescu devine elevul preferat al acestuia și este considerat ca un membru al familiei. Astfel, Paulescu își petrece vacanțele de vară la castelul profesorului, alături de familia acestuia; mai mult decât atât, una dintre fiicele profesorului dorește chiar să se mărite cu el. Acesta alege însă să se întoarcă în ţară, iar fiica profesorului intră la o mănăstire.
    În anul 1897, Paulescu este numit, de profesorul Lancereaux, secretar de redacţie la revista Journal du Medicine Interne, unde publică rezultatele cercetărilor sale clinice. Începe, împreună cu profesorul Lancereaux, redactarea Tratatului de medicină internă. Primul volum apare în 1903, urmat de alte patru volume. Primele trei sunt scrise în colaborare cu profesorul Lancereaux, iar după moartea acestuia, în 1910, Paulescu redactează singur ultimele două volume, dintre care ultimul rămâne la stadiul de manuscris.
    Activitatea clinică a lui Paulescu este apreciată atât prin invitaţia de a scrie la Tratatul de medicină internă, cât şi prin solicitarea de a trimite medici din România pentru a fi instruiţi la spitalul Notre-Dame du Perpétuel Secours. Printre medicii trimişi la recomandarea lui Paulescu se numără: Alfred Rusescu, Theodor Solacolu, C. N. Mihăilescu, Al. Costiniu, Gh. Mârza, V. Nazarie, M. Enăchescu, Paul Gotcu, C. Angelescu și alții. După moartea profesorului Lancereaux, lui Paulescu i se oferă conducerea clinicii, dar acesta refuză și preferă să rămână în ţară.
    Activitatea sa de clinician este cunoscută şi de familia regală a României. Astfel, în aprilie 1909, Regina Elisabeta îi solicită să se deplaseze la Wiesbaden pentru a o consulta şi trata pe sora sa. Se dedică studiului şi tratamentului febrei, recomandând utilizarea aspirinei în doze mici, şi realizează un aparat denumit piroscop, împreună cu inginerul Perieţeanu. Acest aparat avea scopul de a semnala temperatura corpului, fiind conectat între axila pacientului și un bec care se aprindea când temperatura depășea 37,8° C.

De pe câmpul de luptă la sanatoriu

     În timpul Primului Război Mondial, profesorul Paulescu are gradul de locotenent-colonel, însă starea precară a sănătăţii sale (începe să prezinte hematurie) îl împiedică să efectueze retragerea în Moldova cu restul armatei române. Rămas în Bucureşti, lucrează la Spitalul militar „Pitar Moş”, iar mai apoi la policlinicile deschise de armata germană în Bucureşti. În această perioadă redactează încă două volume din Tratatul de medicină internă şi piesa de teatru „Irina Împărateasa Bizanţului”, pe care o înmânează vărului său, Cincinat Pavelescu.
    În 1927, profesorul Paulescu ia atitudine în privinţa examenului de liberă practică pentru studenţii şcoliţi în Occident. Exista pe atunci o practică la unele universităţi din vestul Europei de a elibera, foarte uşor, diplome „bune pentru Orient”, evident, contra unor sume importante de bani. Paulescu afirmă că „nu poţi să neglijezi interesele sănătăţii publice dând-o pe mâna unor persoane despre ale căror cunoştinţe medicale nu eşti îndeajuns de informat”. Măsura profesorului a fost pusă în aplicare, examenul de liberă practică devenind exigent şi pentru absolvenţii veniţi cu diplome „bune pentru Orient”.
    Paulescu și-a desfăşurat cea mai mare parte a activităţii clinice  la aşezămintele catolice franceze „Bethleem Mariae” şi la sanatoriul „Sfântul Vincenţiu de Paul”. Dispensarul gratuit „Bethleem Mariae”, deschis la 20 iunie 1906, pe Calea Griviței nr. 254, este sub direcţia medicală a doctorului Paulescu, principalul colaborator al lui Vladimir Ghika. Acesta din urmă afirmă despre Paulescu că este „unul dintre sufletele cele mai sincere şi mai eficient creştine” şi că „el a organizat toată latura medicală a lucrării, în ciuda distanţei de câţiva kilometri, care îl despărţea de casa noastră. Ne-a procurat personal gratuit, format din doctori, asistenţi şi laboranţi, ne-a făcut să beneficiem de o autorizaţie rară şi preţioasă care îi fusese acordată, foarte greu de obţinut de către călugăriţele catolice, întărindu-ne poziţia faţă de puterea publică”. Aici, Vladimir Ghika dorește ca pe pereţii încăperilor să fie scrise cele „opt fericiri”, cu scopul de a uşura suferinţa bolnavilor. În acest dispensar, Paulescu ţine, în anul 1916, o lecţie despre tratamentul febrei, editată sub forma unei broşuri, trimisă ulterior studenţilor şi medicilor.

Dragostea pentru suferinzi

    Sanatoriul „Sfântul Vincenţiu de Paul”, deschis în 1908, pe actualul bulevard al Aviatorilor, funcționează ca un dispensar gratuit, aflat sub direcţia medicală a lui Paulescu, care acordă zilnic consultaţii. Inclusiv o parte din medicamente sunt gratuite, iar 20–30 de bolnavi primesc gratuit și masa de prânz la cantina spitalului. Doi dintre medicii trimişi de Paulescu la Paris, doctorii Mârza şi Nazarie, se alătură la întoarcere echipei medicale a acestui sanatoriu. Aici, Paulescu îşi aduce şi studenţii pe care îi învață atât medicină clinică, cât și ce atitudine trebuie să aibă faţă de bolnav în spital. Îi învaţă că bolnavul trebuie tratat indiferent de statutul social, credinţă sau naţie, spunând că „în spital veţi mai descoperi şi oameni de alte naţii (…) buni sau răi, virtuoşi sau vicioşi, conaţionali sau inamici, primesc aceleaşi îngrijiri, fără să se ţină seama de meritele sau nemernicia lor”. De asemenea „când intrați într-un spital, dezbrăcaţi-vă de patimile de cupiditate şi de orgoliu, lepădaţi şi trândăvia şi daţi-vă cu totul bolnavilor”.
    În 1931, Paulescu moare de cancer la vezica urinară, cu durerea în suflet că nu i-a fost permis accesul în niciuna dintre clinicile de medicină internă ale facultăţii de medicină și cu bucuria că o organizaţie catolică de binefacere l-a rugat să conducă în Bucureşti un dispensar pus la dispoziţia bolnavilor nevoiaşi. Profesorul Emil Crăciun scrie despre Paulescu că a fost „un geniu de savant cu suflet de apostol, servit de un corp de martir. Triplă aureola! Întreaga lui viaţă a fost o supremă dăruire spre gloria ţării sale”.
    În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, sanatoriul „Sfântul Vincenţiu de Paul” funcționează ca spital militar, iar în anul 1949 este naționalizat şi pus la dispoziţia profesorului Parhon, deşi guvernul francez se oferise să cumpere întreg ansamblul (spital, sanatoriu şi capelă). La intrare este instalată o pancartă pe care scrie: „Spital la dispoziţia copiilor poporului”.
    Dragostea pentru cei bolnavi şi nevoiaşi a fost piatra de temelie a prieteniei dintre Vladimir Ghika şi Paulescu. Unul catolic iar celălalt ortodox, au pus umărul la făurirea unui edificiu unde alinarea sufletului însoțește vindecarea suferinţelor trupeşti. Peste opera Monseniorului Ghika şi a Profesorului Paulescu s-a aşternut tăcerea. Dar poate că tăcerile au şi ele memoria lor şi ar trebui să o păstrăm. „Noi ar trebui să avem memoria tăcerilor la fel cu aceea a cuvintelor”, spune Fericitul Vladimir.

Notă autor:

1. Elisabeth de Miribel – Memoria tăcerilor, Vladimir Ghika 1873–1954 Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2004

2. Vladimir Ghika – Gânduri pentru fiecare zi. Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2015

3. Antonio Maria Sicari – Slujitorul lui Dumnezeu Vladimir Ghika. Mișcarea Eclezială Carmelitană

4. Ioan Ciobanu – A trăit şi a murit ca un sfânt! Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2003

5. Jean Daujat – „Apostolul secolului XX Monseniorul Ghika”. Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2017

6. Dr. Constantin Angelescu – Nicolae C. Paulescu, omul şi opera sa medicală. Editura Vremea, Bucureşti, 2009

7. Răzvan Codrescu – Doctorul Nicolae C. Paulescu sau ştiinta mărturisitoare. Editura Christiana, Bucureşti, 2009

8. Jean-Jacques Peumery – Étienne Lancereaux (1829–1910), sa vie, son œuvre, ses découvertes scientifiques. Bulletin de la Société française d’histoire de la médecine. 1989; 23(4): pp. 279–284

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe