După aproape cinci decenii petrecute în
domeniul farmacologiei, constat, cu un pesimism robust, că profesia de
farmacolog la noi în ţară este încă o sursă de confuzie şi incertitudine.
Definiţia farmacologului lipseşte atât din
Dicţionarul Enciclopedic în şapte volume, cât şi din voluminosul Dicţionar
Medical coordonat de colegul prof. dr. Valeriu Rusu. Nici Dicţionarul Larousse
nu este prea generos, dar defineşte scurt farmacologul ca „specialist în
farmacologie“. O căutare pe Google –
limba română – nu dă prea multe rezultate pentru cuvântul farmacolog, în timp
ce varianta în limba engleză oferă nu mai puţin de zece secţiuni în legătură cu
acest termen. Iată câteva dintre definiţiile farmacologului de pe câteva
site-uri: „Farmacologul este un om de ştiinţă, preocupat în special de
cercetare, deşi şi învăţământul medical poate face parte din atribuţiile sale“
(Pharmikos, SUA); „Farmacologul este o persoană care face cercetări
experimentale pentru a determina efectele medicamentelor, gazelor, pulberilor şi
ale altor materiale asupra sănătăţii animalelor şi oamenilor. De asemenea, el
studiază şi dezvoltă medicamente pentru tratamentul şi prevenirea bolilor“
(Virginia College, SUA); „Farmacologii sunt specialişti care dezvoltă şi
testează substanţe pentru uz medical“ (Universitatea Florida, SUA);
„Farmacologii sunt specialişti care evaluează originea, natura, chimia şi
efectul substanţelor active şi le dezvoltă pentru utilizare la animal sau om“
(University of Queensland, Australia); „Farmacologii sunt cercetători din
domeniul biomedical care investighează mecanismele efectelor medicamentelor sau
ale altor substanţe chimice asupra sistemelor vii. Ei folosesc cunoştinţele dobândite
pentru a proiecta şi evalua medicamente, folosite pentru prevenirea şi
tratamentul bolilor“ (Universitatea Alberta, Canada).
În 2008, numărul din 10 aprilie, ziarul Evenimentul zilei tipărea o ştire în
premieră, cu titlul: „Spitalul «Sf. Spiridon» va avea farmacolog“. În ştire se
menţiona numele subsemnatului, precum şi ce îşi închipuiau angajatorii despre
rolul acestuia. Textul suna cam aşa: „Farmacologul va monitoriza consumul de
medicamente, modul lor de administrare, reacţiile adverse ale pacienţilor“. Ţelul
clar exprimat al angajatorului era ca farmacologul să eficientizeze consumul de
medicamente din spital. Se poate observa uşor ce diferenţă există între definiţiile
enunţate mai sus şi exigenţele angajatorilor din spitalele de la noi. De aceea,
nu este de mirare că imensa majoritate a spitalelor noastre nu au în schemă
posturi de farmacologie clinică…
O profesie complexă
Dacă urmărim informaţiile legate de îndatoririle
pe care le presupune profesia de farmacolog, atunci ele pot fi sintetizate după
cum urmează:
• descoperirea, dezvoltarea şi evaluarea
substanţelor pentru utilizarea lor în tratamentul bolilor;
• modificarea structurii chimice a unor
medicamente, în vederea eliminării efectelor adverse;
• efectuarea de experienţe în vederea
determinării concentraţiei medicamentelor în sânge, în funcţie de momentul şi
durata administrării;
• urmărirea etapelor parcurse în organism
după administrarea medicamentului (absorbţie, transport, distribuţie,
metabolizare, eliminare);
• investigarea medicamentelor pentru
determinarea efectelor adverse sau periculoase şi stabilirea mecanismelor prin
care acestea se produc;
• studierea oricăror alte substanţe care
pot afecta organismele vii, cum ar fi agenţii poluanţi, otrăvurile şi
insecticidele;
• elaborarea de rapoarte ştiinţifice asupra
cercetărilor şi investigaţiilor efectuate şi oferirea de informaţii destinate
mediului ştiinţific, managerial, politic, precum şi audienţei generale;
• participarea la pregătirea medicilor,
farmaciştilor, stomatologilor, bioinginerilor şi a altor profesionişti în
cadrul studiilor universitare sau postliceale;
• oferirea de consultanţă managerilor,
producătorilor de medicamente şi alte xenobiotice, precum şi factorilor de
conducere din domeniul sănătăţii;
• participarea ca expert în unele activităţi
de medicină legală;
• activitatea în agenţii guvernamentale
care sunt în legătură cu înregistrarea, reglementarea şi supravegherea utilizării
medicamentelor sau a altor produse chimice sau paramedicale.
Indubitabil, niciun farmacolog nu mai
realizează integral sarcinile de mai sus, fapt care a determinat apariţia de
specializări în domeniu. Astfel, s-au separat două mari specializări şi anume: farmacologul non-clinic, specializat în efectuarea de studii experimentale în
primele stadii ale dezvoltării unui medicament, în vederea întocmirii dosarului
preclinic, şi farmacologul clinician, un medic specialist implicat
în efectuarea studiilor clinice în toate fazele evaluării farmacocinetice şi
farmacoterapeutice la om. Cercetătorii care lucrează în domeniul farmacologiei
fundamentale mai sunt numiţi şi farmacologi „preclinici“. În ultimele decenii,
s-au profilat şi specialişti care studiază bolile farmacogenetice şi se preocupă
de farmacogenomică (care studiază modul în care variaţiile genetice pot afecta
răspunsul la un medicament, cu speranţa că farmacoterapia ar putea fi croită în
funcţie de genotipul fiecărui pacient, ca exemplu de medicină „personalizată“).
La rândul lor, mulţi farmacologi se
orientează spre domenii speciale ale farmacologiei, cum ar fi: toxicologia,
care studiază potenţialul toxic al xenobioticelor asupra omului, sau
farmacologia moleculară, care urmăreşte locul şi mecanismele prin care
medicamentele acţionează la nivel molecular sau submolecular.
Unii farmacologi se specializează pentru
farmacologia anumitor sisteme şi organe. Astfel, există neurofarmacologi, care
studiază medicamentele ce acţionează la nivelul sistemului nervos,
psihofarmacologi, care studiază medicamentele ce influenţează procesele psihice
şi comportamentale, farmacologi pentru domeniile cardiovascular, endocrin etc.
Mai nou, au mai apărut (în ţările
dezvoltate) şi farmacologii translaţionişti,
care s-au specializat pe optimizarea şi facilitarea aplicării în clinică a
noilor descoperiri realizate în farmacologia fundamentală.
După cum se poate observa după o sumară
investigaţie, în ţările dezvoltate, farmacologii funcţionează ca profesionişti în
companii farmaceutice, institute de cercetări, companii alimentare şi agricole,
în universităţi, spitale şi organisme guvernamentale din domeniul sănătăţii.
Referitor la studiile necesare pentru a deveni
farmacolog, acestea sunt uşor diferite de la ţară la ţară, dar peste tot se cer
cunoştinţe solide de biologie, chimie, fizică şi matematică. Astfel, în
Australia, pentru a deveni tehnician în farmacologie sau agent de vânzări
pentru medicamente, este nevoie de patru ani de studiu şi de obţinerea diplomei
în ştiinţe (B.Sc.). Pentru a deveni cercetători asociaţi, e necesar gradul de
master în farmacologie (M.Sc.), iar pentru a fi investigator independent în
universităţi sau industrie, e necesară obţinerea diplomei de doctor în
farmacologie (Ph.D.), precum şi de unul sau doi ani de activitate postdoctorală
într-o universitate. Aş dori să remarc că pentru a deveni farmacolog în
domeniul farmacologiei non-clinice, nu este obligatorie pregătirea medicală, deşi
este binevenită. Astfel, pot deveni farmacologi non-clinici farmaciştii,
biologii, biochimiştii sau bioinginerii. Pentru farmacologia clinică însă,
recomandarea este ca, pe lângă alte studii şi diplome, farmacologul să posede şi
diploma de absolvire a unor studii medicale universitare.
Pentru a deveni farmacolog, este necesară o
gândire critică asupra literaturii din domeniu, capacitate organizatorică,
posibilitatea de comunicare foarte bună în scris sau oral, cunoaşterea unor
limbi străine, perseverenţă şi răbdare. De la un farmacolog care conduce o
echipă de cercetare se aşteaptă să posede spirit de echipă, să respecte strict
criteriile etice în cadrul experimentării la animal sau la om, să aibă
capacitatea de a rezolva sarcinile de cercetare, precum şi pe aceea de a
dezvolta soluţii inovative.
Varianta românească
După ce am prezentat mai sus poziţia
farmacologului în ţările dezvoltate, este cazul să facem şi o succintă
apreciere privitoare la situaţia farmacologilor din ţara noastră. Deoarece în
România (şi nu numai) farmacologii sunt confundaţi adesea cu farmaciştii, este
cazul să subliniem că farmaciştii sunt profesionişti în domeniul sănătăţii a căror
misiune este în special eliberarea (şi uneori prepararea) medicamentelor, în
timp ce farmacologii sunt specialişti cu experienţă de laborator şi academică
implicaţi în studii experimentale. În timp ce, în alte ţări, de regulă, medicii
practică doar farmacologia clinică, în ţara noastră, majoritatea farmacologilor
efectuează cercetări atât preclinice, cât şi clinice (în acest ultim domeniu
existând şi numeroase controverse privind rolul farmacologului clinician faţă
de cel al farmacistul de clinică). Există doar câteva excepţii în care cadre de
vârf cu sarcini academice predau farmacologia fundamentală şi clinică fără a
poseda şi titlul corespunzător în reţeaua medicală.
Referitor la numărul de specialişti în
domeniu, într-un material apărut în Medica
Academica (2009), acad. Victor Voicu scria: „România are din ce în ce mai
puţini cercetători în farmacologie (experimentală şi clinică) şi încă şi mai puţini
specialişti în toxicologie clinică. După ’89, împreună cu alţi profesori de
farmacologie (prof. dr. V. Stroescu,
prof. dr. O. C. Mungiu, prof. dr. V. Sandor şi prof. dr. I. Fulga, n.a.) şi
cu sprijinul Ministerului Sănătăţii, am reuşit să impunem rezidenţiatul de
farmacologie clinică, cu o durată de patru ani. Acum sunt deja vreo 80–90 de
specialişti. Ce loc vor avea ei în sistemul de sănătate? Problema este că, la
ora actuală, nu se formează farmacologi experimentatori în cercetare non-clinică,
deoarece este nevoie de structuri specifice de cercetare organizată. În lipsa
unor mentori şi a unui interes profesional şi instituţional, acest lucru este
foarte dificil. Individul care se simte atras de un domeniu se formează, dacă
are resurse, interes şi context. Consider că România are nevoie de un institut
naţional de farmacologie, care să aibă ca obiectiv cercetarea şi dezvoltarea
medicamentului. Este absolut necesar pentru nivelul acestei ţări şi al cetăţenilor
ei“.
La trei ani după această declaraţie de
intenţie, tot nu avem un institut naţional de farmacologie, ci doar realizări răzleţe,
cum ar fi Laboratorul Central pentru Testarea Medicamentelor, de la UMF „Gr. T.
Popa“ Iaşi, loc în care şi-au pregătit licenţa zeci de studenţi şi tezele de
doctorat în farmacologie un număr de doctoranzi din Iaşi şi din alte centre
universitare.
Este o realitate faptul că specialiştii în
domeniu din România, deşi puţini, dau dovadă de o solidaritate destul de şubredă
şi din cauza unor orgolii greu de înţeles. Există şi o societate profesională
(Societatea Română de Farmacologie, Terapeutică şi Toxicologie Clinică), care
reuneşte anual, sub egida ei, o parte dintre toxicologii şi farmacologii din
România şi editează (împreună cu infecţioniştii) revista Therapeutics. Ca unul care, vremelnic, face parte din comitetul de
conducere al acestei societăţi, consider (cu spirit autocritic) că ar trebui
(mai ales cu ajutorul generaţiei care urmează) să intensificăm eforturile
pentru ca şi la noi profesiunea de farmacolog să fie acceptată şi respectată.
Perspective?
Am fost impresionat în urmă cu trei ani, când,
cu prilejul manifestării anuale a Colegiului American de Farmacologie Clinică
(la care am participat în calitate de membru), să aud de la tribună afirmându-se
că „farmacologii sunt interfaţa necesară şi obligatorie între industria
farmaceutică şi autorităţile guvernamentale (Administraţia pentru Alimente şi
Medicamente – FDA)“. Pe când ceva asemănător şi la noi!?!
Un factor care nu trebuie ignorat când
vorbim de raritatea farmacologilor este şi retribuţia acestor specialişti care,
la noi, este extrem de modestă. Din acest motiv, medicii cu doctorat în
farmacologie îşi câştigă existenţa, de regulă, din practicarea altor specialităţi
medicale. Din cei 24 de doctori confirmaţi la care am fost conducător, patru
lucrează în cercetarea farmacologică din România, doi în America de Nord, iar
restul sunt anestezişti, internişti, reumatologi, obstetricieni, pediatri sau
medici de familie…
Farmacologii din învăţământul medical de la
noi primesc, în funcţie de gradul didactic, un salariu cuprins între 350 şi
1.500 de dolari pe lună (adică un venit mediu anual de aproximativ 8.000 de
dolari). Cei care lucrează în domeniul privat sunt ceva mai bine plătiţi, dar
cifrele sunt confidenţiale.
De pe internet, am cules o ofertă pentru un
farmacolog de clinică, de la Universitatea Ostrava din Republica Cehă, în care
se ofereau anual 20.000 euro (aproximativ 30.000 de dolari).
Am reuşit să mă documentez minuţios şi în
legătură cu salariul mediu anual al farmacologilor din SUA. Este de 117.000 de
dolari (minimum 90.000 de dolari în Hawaii, maximum 142.000 de dolari în
Mississippi). Nu este de mirare, deci, că trei dintre foştii mei doctoranzi lucrează
acum în SUA, doi fiind deja ancoraţi definitiv acolo…
Pentru informarea dumneavoastră, în cei doi
ani cât am funcţionat ca medic primar farmacolog clinician la Spitalul „Sf.
Spiridon“, am fost retribuit (pentru jumătate de normă) cu suma de 900 de lei
lunar (aproximativ 3.000 de dolari anual)!
După cum se poate observa din cele de mai
sus, sunt numeroase cauzele pentru care farmacologii din România nu au un
statut bine definit, ceea ce conduce la confuzie şi la lipsa respectului
cuvenit. Am arătat că, pentru a deveni farmacolog, este necesară o pregătire
complexă şi îndelungată, care, de regulă, nu oferă satisfacţii materiale pe măsură.
Au rămas în farmacologie, în general, numai persoane pasionate de cercetare sau
de poziţii academice şi mai puţin de partea lucrativă a acestei specialităţi.
Cât
despre farmacologie, se afirmă că ea poate fi învăţată cu uşurinţă în trei lecţii.
Numai că fiecare lecţie… durează zece ani!
