Recent încheiatul referendum pentru „familie tradițională” mi-a lăsat un gust amar. Sunt unul dintre aceia care a scris despre opțiunea boicotului ca fiind o alegere directă, activă a mea, ca cetățean. Am considerat că întrebarea supusă votului comporta ramificații odioase. Salamandric, proponenții sintagmei „familia tradițională” au anunțat, în ultimii ani, că o abatere de la căile strămoșești vor duce România viitorului în ruină. Mai mult, în varii accese de delir, au amenințat că păstrarea bunului-simț și compasiunii față de minorități sexuale amenință sănătatea copiilor noștri, care vor fi „corupți” de „ideologia de gen”. Homofobia s-a răspândit în spațiul public, ca și o seamă de credințe iraționale despre sex, identitate și coliziunea acestora în interiorul societății.
Referendumul nu a fost validat. Și atunci de ce gustul meu amar? Sunt unul dintre aceia care nu vede incompatibilă practica medicală cu spiritualitatea. Există dovezi clinice că sunt locuri unde spiritualitatea, practica religioasă și compania unui cleric păstrează sau chiar adaugă la calitatea vieții bolnavului. Uneori e vorba de pacienți terminali, unde paliația include considerente despre „death and dying” (moarte și murit). Alteori e vorba de cei internați pe secții de terapie intensivă, unde lupta pentru viață capătă proporții htonice și invocarea miracolului e frecventă, fie ea mistică sau doar profund umană
compasională.
Mai mult, cred că – indiferent de religie – persoanelor aflate în suferință ar trebui să le fie facilitat accesul la un ghid spiritual pe parcursul internării acolo și unde doresc asta. Dar de-aici la „medicina creștină” e o distanță foarte lungă. Aprecierile mele se termină aici.
Cred că, în privința sexualității și sănătății care derivă din asta, medicina trebuie să fie o candelă în întuneric. Meseria noastră are aceste puncte de contact cu religia și spiritualitatea. Dar, ca și alte științe umaniste, medicina a ieșit spre lumină pentru că a refuzat să ia de bune unele concepte despre natura omului, respectiv a corpului lui. Am refuzat să vedem anumite boli drept păcate și anumite aflicții drept pedepse divine. Am îndrăznit să sperăm, să creăm și să provocăm fatalitatea. Mai mult, în privința sexului, sexualității, medicina a făcut acei pași înainte care au dus la salvarea vieților a miliarde de oameni.
Nu poți restrânge sexualitatea doar la coitus. Practica acesteia în condiții de bună informare și bună educație nu înseamnă doar, pari passu, să faci sex în scop procreativ cu soțul/soția. O bună informare înseamnă să știi ce înseamnă contracepție, un bun screening al bolilor cu transmisie sexuală, să recunoști semne și simptome de boală. Toate fac o imensă diferență. Că vorbim de hepatite, HIV, virusul papiloma uman și consecințele lui sau de infertilitate și cauzele ei cel mai des întâlnite, toate sunt circumscrise de sexualitate. Și unde e religia aici? Din păcate nicăieri, pentru că deja acest versant al sexualității nu privește nici clericul, nici dogma. Aici vorbim strict de medicină, psihologie și cunoștințe bazate pe dovezi.
Familia „tradițională”, conceptual, poate servi unor nevoi sociale în dinamica lor, fie pentru scăderea anxietății de grup, fie pentru coagularea sub același cort identitar. Pe de altă parte, înregimentarea ei religioasă trimite înapoi spre obscurantism. Trimite înapoi spre negarea accesului la anumite servicii medicale, dar și o bună sănătate publică. Felul în care face asta este prin indirecta incriminare a celorlalți enantiomeri sociali.
Gustul meu amar este că în dezbaterea publică au predominat vocile doctrinare, ideologia și extremismul strident. Am fi putut vorbi de motivele pentru care românii nu fac copii, nu mai întemeiază atât de repede familii. Am fi putut vorbi de sănătatea familiei așa cum o înțelegem noi, medicii. Am fi putut vorbi de abandonul maternal. Sau despre felul în care alcoolul afectează funcționarea unei familii, impactul asupra fertilității sau despre sindromul alcoolic fetal. Am fi putut conversa despre accesul la educație al copiilor care astăzi știu mai puțin despre bolile cu transmisie sexuală decât știau ieri. Și am fi putut discuta despre cum să interacționăm mai empatic unii cu ceilalți. Am fi putut discuta despre români și altfel decât dihotomic, cei „buni”, pravoslavnici, respectiv cei răi, „degenerați”. Este o datorie fundamentală a doctorilor nu doar să trateze, dar acolo unde pot să și prevină.
Fapt este că, pentru o bună perioadă de-acum înainte, cheia de acces către anumite comunități va fi religia, în loc de sănătate, tocmai pentru că referendumul a fost invalidat. Și să ai o sănătate contrasemnată religios este nu doar anacronic, ci și periculos. Vezi aici tot ce s-a întâmplat cu campania de vaccinare în anii trecuți și opoziția fățișă a anumitor parohi față de imunizare, chiar și după semnalele date de autoritățile BOR. Vezi, mai mult, paranoidia acelora care cred că educație sexuală înseamnă obligatoriu îndoctrinare, câtă vreme ei înșiși mențin un statu-quo al îndoctrinării.
Medicii nu sunt doar slujbași. Prin tot ce studiem, în tot ceea ce facem, suntem păstrătorii sănătății, cu o filiație mult mai adâncă, mult mai lungă și mai diversă decât orice religie. Noi nu avem zei, taine sau sacrament, dar suntem jurați asistării oamenilor în suferință. Tuturor oamenilor, indiferent de culoare, gen, religie sau etnie, din Țara de Foc până în munții Himalaya. Să fii doctor înseamnă că aparții unui crez care pune omul și bunăstarea lui în centrul atenției. Unica familie „tradițională” pe care o cunosc este Sapiens. Peste șapte miliarde de suflete, mai mici sau mai mari, ale căror obiceiuri curioase, dar și fragilitate zi de zi, prin cei pe care-i cunosc, îmi stârnesc curiozitatea. Religii se nasc și mor, zeii privesc mai mult sau mai puțin interesați zvârcolirile noastre. La fiecare câteva secunde, un cuvânt mai dispare din vocabularul umanității, dar un lucru rămâne: când suferă, când e bolnav, omul se va îndrepta către alt om și va cere ajutor. Și-ar fi bine ca acesta din urmă să fie medic.