În
ultimii ani, ne confruntăm cu un fenomen îngrijorător – exodul medicilor şi
asistenţilor medicali din România în ţările Uniunii Europene. Scăderea numărului
de specialişti atrage disfuncţionalităţi grave în domeniile cele mai în suferinţă
cum este anestezia şi terapia intensivă, cu impact major asupra întregului
sistem.
De ce
se întâmplă acest lucru? Răspunsul este axiomatic. Pentru că medicii nu sunt plătiţi.
Cei care mai rămân să lucreze se confruntă cu un sistem de sănătate subvenţionat,
cu aparate de radiologie vechi de 40–50 de ani şi cu un instrumentar
chirurgical bun de dat la casare. Nu poţi să desfăşori o activitate normală dacă
nu ai dotarea necesară, căci ai mereu în faţă riscul de a fi expus unui
malpraxis.
Al
doilea motiv este lipsa de continuitate în politica sanitară. De exemplu, în
timpul guvernării anterioare au fost desfiinţate o serie de unităţi spitaliceşti,
dar următorul guvern instalat schimbă radical principiile de politică sanitară
reînfiinţând aceleaşi spitale, fapt ce a creat instabilitate.
Anul
trecut, mai mult de 2.000 de medici au plecat din România să lucreze în alte ţări.
Colegiul Medicilor a dat cifre îngrijorătoare: din 2007 până în 2014, peste 25.000
de medici şi 15.000 de asistente medicale au părăsit România pentru contracte
de muncă în afara graniţelor ţării.
Mai
mult de 75% din tinerii absolvenţi declară că vor să plece peste hotare.
Astfel, raportul dintre nevoia de medici şi formarea tinerilor absolvenţi a
devenit deficitar. De curând am fost în Australia, unde am vizitat multe
spitale şi facultăţi de medicină şi am asistat la şedinţele Parlamentului de la
Canberra. Facultăţile de medicină de acolo încheie contracte cu toţi cei admişi
la studii, prin care îi obligă să lucreze un număr de ani în Australia, pentru
că şi-au făcut studiile plătite de statul australian. Dacă pleacă din metropolă
înainte de achitarea studiilor, contractul prevede continuarea plăţilor din
salariul lor până la stingerea datoriei făcută faţă de sistem. Aşa ar trebui să
se procedeze şi în România, pentru că în caz contrar problema deficitului creat
nu se pune imediat, ci pe termen lung.
SUA
are un sistem care susţine financiar pregătirea unor medici care se obligă să
lucreze în zone rurale deficitare. Aceşti medici trebuie să ştie de la început
că vor înapoia sistemului care i-a finanţat serviciile medicale pentru care au
fost pregătiţi.
Alte
practici în păstrarea medicilor şi asistenţilor formaţi în sistemul public sunt
trimiterea la supraspecializare, cu obligaţia contractuală de a se întoarce să
lucreze în România. Oricum trebuie gândită o legislaţie şi create condiţii
optime ca aceşti specialişti să se întoarcă în ţară. Factorii de decizie,
ministerul, comisia parlamentară de sănătate, direcţiile de sănătate vor trebui
să se autosesizeze şi să facă o analiză temeinică a acestui fenomen, pentru că
pune în pericol starea de sănătate a populaţiei, indiferent de guvernul aflat
la cârma ţării. Nu în ultimul rând, trebuie găsite şi alte criterii de
salarizare proporţional cu dificultatea şi cantitatea de muncă investită în
actul medical.
Desigur,
motivele exodului de medici din România sunt multiple şi este greu ca toate să
fie îndreptate într-un timp scurt, dar trebuie trecut la fapte şi nu la
polemici fără sfârşit. Pentru îndreptarea lucrurilor trebuie intervenit în
sistemul de formare a medicilor prin finanţare publică, legiferând nişte clauze
obligatorii, neocolind stimulentele financiare şi condiţiile optime de lucru.
Pe termen lung, această abordare trebuie să ia în calcul toate intervenţiile ce
vin de la nivelul întregului sistem de sănătate.