În
ianuarie 2015, preşedintele Colegiului Medicilor din România declara că sunt
39.000 de medici cu liberă practică în ţara noastră. Raportat la populaţia
României (de 20 de milioane), înseamnă 1,95 medici la 1.000 de locuitori.
Eurostat raportează însă 2,6/1.000 de locuitori în 2010; diferenţa apare prin
faptul că statisticile internaţionale folosesc numărul total de medici,
incluzând şi medicii rezidenţi. Aceasta înseamnă că România are circa 13.000 de
rezidenţi. Dar în ţara noastră sunt şi medici stomatologi; dacă îi adăugăm şi
pe aceştia, ajungem la 3,4 medici la 1.000 de locuitori. O medie rezonabilă.
Numărul de medici din Bucureşti este prezentat într-un material recent
(Ioan Lascăr în „Viaţa medicală“ nr. 4/2015), care furnizează date concrete
(numărul total şi cel de rezidenţi, defalcate pe specialităţi). Astfel aflăm că
în Bucureşti lucrează (medici non-stomatologi cu drept de practică) 27% din
medicii din România, la o populaţie de numai 8% din populaţia României, adică
7,43 medici la 1.000 de locuitori sau dublul mediei naţionale (care îi include
şi pe stomatologi!).
Primele analize şi date despre bugetele şi
contractele din medicina ambulatorie au fost realizate în anul 2003 (într-un
raport CNAS/CASMB). În ţară, în 2003, evidenţele caselor de asigurări au
totalizat 4.381 de unităţi ambulatorii de specialitate, localizate astfel:
4.262 (97,3%) în mediul urban şi 119 (2,7%) în rural. Cei mai mulţi medici
specialişti au fost în Bucureşti, unde indicele de asigurare cu specialişti era
de 10,7/10.000 de locuitori, urmat de zona de nord-vest (8,9/10.000) şi vest
(8,2/10.000), în timp ce zona de sud-est rămânea cea mai deficitară (4,8
specialişti la 10.000 de locuitori).
Aceste date arată că, în Bucureşti, existau în ambulatoriu, încă din
2003, de peste două ori mai mulţi medici decât media pe ţară. Acest lucru ar
putea fi interpretat pozitiv dacă, în aceeaşi regiune, nu ar exista un număr
suficient de mare de medici specialişti în spitale, adică nu ar exista spitale
sau paturi de spitale. În aceste condiţii, numărul mare de specialişti din
Bucureşti trebuie interpretat ca negativ.
Ce
mai constatăm? Starea de sănătate a cetăţeanului din Bucureşti este foarte
bună, morbiditatea prin tuberculoză, hepatită, sifilis şi mortalitatea
infantilă sunt mult mai mici ca în ţară şi, cu toate acestea, numărul de medici
creşte constant. Interesant este că cele mai mari creşteri nu au legătură cu
bolile cu cea mai mare morbiditate în Bucureşti şi nici cu bolile cele mai
importante pentru sănătatea publică, ele fiind înregistrate în
obstetrică-ginecologie şi psihiatrie. Aceasta sugerează că medicii aleg să
lucreze în Bucureşti pentru a rămâne în mediul urban şi cosmopolit al
oraşului-capitală. Cele mai mari creşteri au fost observate în specialităţile:
pneumologie (de 5,83 ori), nefrologie (de 5 ori), hematologie (de 4 ori),
chirurgie generală (de 3 ori, până în 2010, apoi scade), psihiatrie pediatrică
(de 5,86 ori, în scădere de la 7 ori). Cele mai ample creşteri (2003–2014) au
fost în: obstetrică-ginecologie (199 de medici), psihiatrie (118), chirurgie
generală (66 medici, apoi scade la 22), diabetologie (76), cardiologie (61),
ORL (65), medicină internă (83).
Atunci când vorbim despre un exod, ne gândim că medicii plecaţi în număr
mare nu sunt deloc înlocuiţi, astfel că apare un deficit. Fenomenul nu se întâmplă în Bucureşti. Datele consultate
de noi sugerează că numărul de cereri de a pleca în străinătate nu este
echivalent cu plecarea în străinătate, fapt reţinut şi de strategia
Ministerului Sănătăţii, publicată în februarie 2014. În concluzie, există un
exod al medicilor, dar nu din Bucureşti spre străinătate, ci din România spre
Bucureşti!
Din
lipsă de spaţiu, au fost eliminate o serie de pasaje cuprinzând în special date
în format tabelar şi referinţele la acestea (n. red.)
