Eram student la medicină, tânăr locotenent, venit în stagiu de practică la o unitate de nave din Marina militară. Aveam emoţii, pentru că deşi fusesem foarte bine primit, conform tradiţiei marinăreşti, mi se pusese în vedere că la momentul acela nu aveau medic şi trebuia să îndeplinesc din prima zi atribuţiunile medicului şef. Am încercat să-mi iau rolul în serios, m-am documentat, am vizitat tot ce era de vizitat, iar la prânz am fost invitat la masa comună.
Conform obiceiului, soldaţii şi gradaţii mâncau toţi la un loc, într-o sală mare, iar ofiţerii, maiştrii şi subofiţerii tot aşa, dar într-o sală mai mică. Comandantul prezida în capătul unei mese lungi, la dreapta lui era secundul, apoi urmau ceilalţi, aşezaţi în ordinea gradelor. Eu am fost aşezat la stânga comandantului. A început servirea mesei dar, ciudat, lipsea şeful de echipaj, un subofiţer bătrân şi hâtru.
Deodată, uşa se trânteşte de perete şi în încăpere dă buzna tocmai şeful de echipaj, cu părul ciufulit, gâfâind şi, fără să ceară scuze, strigă: „Un doctor! Repede, un doctor!“. Toată lumea a amuţit şi s-a oprit din mâncat. Întreb imediat: „Ce s-a întâmplat? Care este urgenţa?“. Răspunsul vine la fel de repede: „S-a otrăvit bucătăreasa! Veniţi repede la bucătărie!“. Era prima mea urgenţă medicală pe teren. Arunc lingura în farfurie, sar în picioare şi întreb: „Cu ce s-a otrăvit?“. „A băut un litru de ulei!“, vine răspunsul. Uimit de o astfel de urgenţă, întreb din nou: „Cum aşa? E nebună? De ce a băut atâta ulei?“. Şeful de echipaj îmi dă un răspuns cu tentă sexuală, care însă nu poate fi reprodus aici. Eu ajunsesem deja la uşă. M-am oprit nedumerit, în timp ce restul mesenilor au început să râdă în hohote. Abia atunci am realizat că fusese o farsă premeditată. Am râs cam jenat şi m-am întors la masă. Şeful de echipaj s-a aşezat şi el la locul său, a desfăcut o sticlă cu vin şi l-a împărţit frăţeşte cu toţi mesenii.
A fost botezul meu de intrare în rândul marinarilor şi confirmarea absolvirii examenului de angajare. Dovedisem în faţa echipajului că aş fi gata la nevoie să sar în ajutorul oricui şi, mai mult, că mă pot integra în colectiv. De multe ori, asta este suficient pentru a fi considerat un medic bun. Pacientul şi potenţialii pacienţi apreciază mai mult disponibilitatea fizică şi psihică a medicului, decât capacitatea lui de a memora literatură de specialitate, aşa cum este tendinţa oficială.
S-a stabilit, din prima zi, o legătură profesională şi afectivă, care a durat mai bine de un deceniu. După absolvirea facultăţii, ca tânăr medic, am ales chiar postul acela. Comandantul m-a primit în biroul său, mi-a urat bun-venit apoi mi-a arătat pe un raft din bibliotecă nişte ochelari de soare şi mi-a spus: „Sunt ochelarii tăi, i-ai uitat aici; eram convins că te vei întoarce şi i-am păstrat pentru când vii“. Am lucrat acolo până la 35 de ani, vârsta limită pentru concursul de secundariat şi pentru scufundări profesionale. Am avut o experienţă de medic generalist inegalabilă în alte condiţii, într-un mediu dur, printre oameni duri, dar care formau o adevărată familie. Cu părere de rău am plecat, forţat de trecerea anilor, spre o nouă fază, superioară, a carierei profesionale, însă am păstrat nostalgia acelor vremuri şi amintirea acelor oameni şi întâmplări.
