În
aceste zile, toată lumea vorbeşte despre atentatul de la Paris. (…)
Ei
bine, eu nu pot fi Charlie, deşi deplâng victimele atacului de la Charlie
Hebdo. Dar pot fi Maria, Elena, Nicoleta etc., pentru că sunt copleşită mai
ales de agresivitatea din ţara mea şi mă pot identifica în suferinţă cu toate
femeile agresate, femei pe care le am adesea în îngrijire şi pe care le iubesc în
compensarea neputinţei lor.
Zi
de zi, tărgile aduc spre spitale soţii, logodnice, mame desfigurate în bătaie.
Unele mor, altele supravieţuiesc, dar cu sechele şi traume. Sunt vinovate doar
pentru că, la un moment dat, destinul lor s-a întâlnit cu al unor indivizi fără
morală, fără acel element de conştiinţă atât de preţios, care îţi spune că, dacă
nu poţi să faci bine, măcar să nu faci rău şi, dacă nu poţi să iubeşti, măcar să
nu ucizi.
Anii
trecuţi au adus cortegii de suferinţă în România din cauza numărului
impresionant de femei abuzate, schingiuite, omorâte, dar nu am văzut să iasă
nimeni în stradă. Violenţa domestică nu este o raritate, nu este un eveniment,
o ştire, ca prin alte ţări, ci este lipită de viaţa noastră de zi cu zi. Domnia
pumnului şi a cuţitului bântuie cuplurile din ţara noastră. Alcoolul şi ura mătură
conştiinţele. Copii nevinovaţi cad victime indiferenţei colective, riscând să
repete istoria părinţilor lor. Lipsa noastră de reacţie la problemele grave
este mai rea decât fundamentalismul.
Aş
vrea să văd o manifestare ca aceea de la Paris, cu mii de oameni, bărbaţi şi
femei, care să lupte împotriva abuzurilor domestice şi care să poarte pe piept
sloganul „eu sunt Maria, femeia muncită şi, totodată, agresată şi nerespectată
de societatea pe care, ca mamă, o ţin pe umeri“.
Oameni
de rând şi oameni politici să-şi dea mâna pentru stingerea acestui flagel care
a devenit problemă naţională! Deplângem Franţa! Dar noi? Opinia publică ce
face? De ce nu explodează? ONG-urile ce fac? Tăcerea noastră este o vinovăţie
imensă!
Deşi
nu îl înţeleg, îl deplâng pe Charlie, ca pe orice victimă a agresiunii oarbe,
dar el are prieteni. „Mariile“ noastre, dincolo de bine şi de rău, mor fără să ştie
de ce şi fără reacţie civică pe străzile şi în spitalele României. Astăzi sunt
ele, mâine vom fi noi, victime ale tăcerii colective.
