Putem afirma fără rezerve că medicina este o profesiune ce se ridică asupra celorlalte prin existenţa unor norme de etică bine definite şi prin înaltul său comportament moral.

   Noţiunea de etică nu este nouă. Ea provine din limba greacă – ethos (morală) – şi se referă la bunele moravuri, ca şi la normele de comportament. În medicină, etica se defineşte în principal ca o reflexie critică asupra comportamentului şi atitudinii de adoptat pentru a asigura pacientului un tratament optim care să-i permită ameliorarea calităţii vieţii. Etica face astfel parte integrantă din exerciţiul profesiunii medicale.

   În ce circumstanţe istorice, culturale şi religioase au apărut valorile etice în medicină? Dispunem la ora actuală de o serie de documente ce confirmă existenţa unor reguli de etică şi deontologie medicală, elaborate din cele mai vechi timpuri. Astfel, Hammurabi, rege al Babilonului şi Caldeei (1792–1750 î. Hr.) este autorul celei mai vechi colecţii de legi, aflată în prezent la Muzeul Luvru. Codul lui Hammurabi conţine o serie de reguli privind desfăşurarea actului medical şi se pare că această scriere este primul document din lume ce se referă la ceea ce numim azi calitatea actului medical. În Grecia antică, Hipocrate este părintele principiilor de etică profesională expuse în celebrul său jurământ ce afirmă în esenţă respectul pentru bolnav şi profesiune.

   Mergând mai departe prin istorie, trebuie menţionată o înălţătoare rugăciune a lui Moise Maimonides – celebrul medic, rabin şi filosof evreu din secolul al XII-lea, născut în anul 1135, în oraşul spaniol Cordoba: „O, Doamne, umple-mi sufletul de dragoste pentru meşteşug şi pentru toate făpturile tale. Nu îngădui ca setea de câştig şi goana după slavă să mă înrâurească în practicarea meşteşugului, că duşmanii adevărului şi ai dragostei de oameni ar putea lesne să mă amăgească şi să mă îndepărteze de la nobila îndatorire a facerii de bine pentru copii tăi“.

   La începutul secolului al XX-lea, profesorul spaniol B. Masci a alcătuit un decalog pentru corpul medical, decalog din care spicuiesc: „Dă aceeaşi stimă şi atenţie săracului şi bogatului. În dragostea ta de oameni, săracul se simte bogat. Oboseala ta să fie luminată de credinţă şi dragoste. Să nu umileşti niciodată pe bolnav, care şi aşa este umilit de boala sa“.

   În prezent, Jurământul de la Geneva, adoptat de Asociaţia Medicală Mondială în 1948, 1968 şi 1983, este mai laic şi mai concis, dar este un instrument important în a urmări modul de îndeplinire a obligaţiilor medicilor, în spiritul eticii, moralei şi respectului pentru demnitatea umană.

   În cursul istoriei, profesiunea medicală a beneficiat de o certă consideraţie în societate, oferind în consecinţă medicului o independenţă atât în alegerea tratamentului, cât şi în atitudinea adoptată faţă de pacient. De-a lungul secolelor, acest mod de a funcţiona nu a pus probleme, atâta timp cât practica medicală era o ştiinţă transmisă de la maestru la elev cu scopul principal de a înlătura suferinţele bolnavului fără vreo implicaţie financiară semnificativă. Odată cu secolul al XX-lea şi cu explozia cuceririlor tehnologice, medicina a devenit o ştiinţă aparte, nu doar foarte performantă şi extrem de răspândită, dar din ce în ce mai costisitoare.

   Chirurgia ortopedică este o disciplină medicală în cadrul căreia etica constituie o problemă importantă şi recunoscută de mult timp. Impactul economic în creştere a generat contextul favorabil dezvoltării conflictelor de interese. Acestea apar când judecata profesională dedicată unui interes primar (cercetare medicală sau îngrijirea pacienţilor) poate fi influenţată de un interes secundar (câştig financiar sau prestigiu medical). Permiţând acţiunea intereselor financiare în practica profesională, s-a pus în pericol implicit etica medicală. Apariţia implanturilor şi în special a protezelor articulare a creat posibilitatea apariţiei unei situaţii potenţial periculoase. De fapt, separarea rolurilor celor care concep implanturile, a autorilor de articole şi lucrări ştiinţifice şi a fabricanţilor rămâne încă slab definită. Mai mult, se ajunge la situaţii în care cei trei împărtăşesc avantaje economice generatoare de conflicte de interese evidente. În consecinţă, această stare de fapt limitează independenţa chirurgului.

   Pacientul poate fi pus de asemenea într-o postură în detrimentul său, printr-un tratament a cărui indicaţie nu se bazează doar pe considerente etice sau ştiinţifice. Va apărea riscul de a propune sau chiar impune pacientului un tratament în favoarea instituţiei medicale şi nu a pacientului. În ortopedie, alegerea implantului va constitui fără îndoială o sursă de discuţii.

   Totodată, etica medicală şi eficienţa medicală nu sunt întrutotul incompatibile. Asocierea lor într-un spirit pozitiv ne obligă să utilizăm resursele aflate la dispoziţia noastră cu maximă eficienţă. Este extrem de important să milităm pentru păstrarea unei suficiente independenţe în practicarea unei profesii în care etica este fundamentală.

   Iată ce spunea B. Kiefer, din Elveţia, despre marile probleme ale sistemelor sanitare la început de mileniu al treilea: „Etapa fundamentală pentru reînnoirea politicii sanitare este decorticarea etică“. De aceea, va fi nevoie de aplecarea asupra unei ştiinţe mai noi – etica sistemelor de sănătate.